Cutremurul din octombrie 2004: ultimul de mari dimensiuni pentru tara noastra care sta vesnic sub frica "zonei Vrancea" in ceea ce priveste zguduirile de pamant. Era tarziu si stateam fara somn in fata televizorului, urmarind tot felul de talk-show-uri despre, pe atunci, viitoarea noastra aderare europeana. O urmaream pe unul dintre canale pe doamna Emma Nicholson, raportorul nostru la UE.
Cand am realizat ca pamantul se cutremura, dintr-o curiozitate pur jurnalistica, in loc sa fac ce face orice om in conditii de cutremur, m-am gandit ca, oricum, nu am alta solutie decat sa asist, asa ca am inceput sa butonez pe celelalte televiziuni care aveau emisiuni in direct, asa, pur si simplu pentru a vedea cum reactioneaza un jurnalist la pupitru cand pamantul incepe sa se clatine. Cum era de asteptat, toti cei care erau in direct au inceput palid cu un "cred ca avem un cutremur de pamant" si au culminat cu panica mai bine sau mai prost mascata: paloare pe fata, buze vinete, priviri disperate si intrebatoare spre regia de platou si nestapanita dorinta de a fugi din cadru, de a lasa ecranul gol. Nenumarate intrebari care m-au chinuit zile intregi dupa aceea si-au gasit raspunsul printr-o singura replica, una de iluminare a mea in profesie. O extraordinara lectie de jurnalism data de un om modest, dar de o extraordinara profunzime, de un cameraman. Discutam cele intamplate in noaptea cu pricina cu un grup de colegi de breasla, in mare parte redactori sau reporteri, si ii intrebam ceea ce ma framantase de atatea zile: cand e evident ca e un cutremur de proportii, cui mai ajuta daca ramai nemiscat in cadru, in cazul in care esti in direct? Toti oamenii carora te adresezi cu siguranta au alte lucruri mai importante de facut, sa se adaposteasca, sa incerce sa-si salveze viata, nu sa se uite la televizor. Cine te mai vede? Replica a venit simplu, precis, naucitor: satelitul!! El te vede. Nu era oferita de nici unul dintre colegii mei care scriau, a fost data de un cameraman, de la o mica televiziune din Bucuresti. Prima reactie a fost de ras, ce satelit, ce logica e asta? Omul, mai degraba scump la vorba, a explicat: "Daca un singur telespectator se uita la televizor, esti dator sa ramai in cadru pentru el. Daca nu mai ramane nici unul, mai exista un ochi deasupra noastra - satelitul! El te vede. Daca satelitul functioneaza, esti obligat sa ramai in cadru, chiar daca lumea se prabuseste in jurul tau". Ne-a facut apoi o parabola cu orchestra de pe Titanic, care a continuat sa cante in timp ce vaporul se scufunda, si de-abia atunci am inteles ca lucrul in care credea era mai profund decat ne asteptam noi. Pastrand proportiile, nu era vorba numai de etica meseriei, de curaj, de stapanire de sine, era mai curand o intelegere profunda a incercarilor omenesti, a demnitatii: cand totul este scris, fa ceea ce stii sa faci mai bine, macar sfarsesti cu demnitate. Mi s-a parut exagerat, poate chiar cinic, nimeni in lume nu are chemarea aceasta, doar suntem oameni, in situatii de criza reactionam uman.
Istoria se scrie insa si in jurnalism la fel ca in toate domeniile. Avem fotografii de la incendii si seisme, de la drame umane si pierderi de vieti si bunuri, de la executii chiar, cu autori care au luat Premiul Pulitzer. Dar avem si jurnalisti care nu au intrat in istorie asistand, traind astfel de momente, dar care pur si simplu au ales sa lase camera jos, chiar daca erau convinsi ca nu pot ajuta cu nimic, ca nimic nu se mai poate face. Pur si simplu din decenta fata de suferinta umana. Am crezut ca omul care ne povestea este atat de fanatic indragostit de meseria lui, incat nu ar lasa camera jos. De vreme ce faci parabole intregi despre cum te vede satelitul la un cutremur, inseamna ca nici mort nu ai lasa din mana camera la orice fel de cataclism. Raspunsul lui a fost si de asta data nuantat.
Vestita dilema etica daca ai filma sau nu un om care se ineaca gasindu-si o profunda rezolvare in viziunea unui tanar cameraman bucurestean. "Daca nu mai ai cum sa salvezi viata, daca inecatul se afla la sute de metri distanta si este evident ca nu-l mai poti salva, de regula se accepta ca poti filma, dar, sincer, cui folosesc niste imagini cu un om care moare?" Ei?
Adevarul dureros este ca totusi aceste imagini exista. Si alt adevar este acela ca sute de ani de jurnalism de acum incolo nu vor rezolva aceasta dilema, nici pe departe atat de profunda pe cat pare. Ca tentatia de a ajunge celebru prin meseria ta este mare, cu atat mai mult in jurnalism, este clar, fericiti insa cei care pot ramane oameni in fata spectacolului inspaimantator al suferintei si al extinctiei. Si acum, reversul medaliei: daca omenirea s-a dezumanizat intr-atat incat nimic nu o mai misca, nu cumva aceasta filozofie a jurnalismului serveste tocmai la adancirea dezumanizarii? Nu cumva din cand in cand este nevoie de o Omayra Sanchez care moare in direct si de un pompier care iese dintr-o cladire in flacari plangand cu un copil mort in brate, cu fata ravasita de durere? Nu cumva esti dator sa-ti faci meseria cu atata nebunie stiind ca doar satelitul te vede?
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
