Un roman de peste 900 de pagini, scris in franceza de un autor american in varsta de 39 de ani, Jonathan Littell, necunoscut publicului pana la aceasta prima carte a sa. Se numeste Binevoitoarele si a fost distins in 2006 cu Premiul Goncourt si cu Marele Premiu al Academiei Franceze. A aparut luna trecuta si in romaneste, la Editura RAO, in traducerea lui Vasile Savin, care se achita constiincios de o indatorire coplesitoare.
O carte zguduitoare – pe alocuri greu de citit, cu parti prea lungi sau prea inutil detaliate, care ne face sa retraim monstruozitatile celui de al doilea razboi mondial. Volumul are drept personaj principal un fost ofiter SS – intelectual rafinat devenit tehnician al ororii. Dupa razboi, si-a pierdut urma, n-a fost niciodata implicat in ceva, a ajuns directorul unei fabrici de dantela, e casatorit si are copii si, totusi, se apuca de aceasta confesiune. „Nu a fost niciodata nevoie sa-mi scriu memoriile ca sa ma justific, fiindca nu am nimic de justificat, si nici ca sa castig bani, caci imi castig destul de bine traiul asa. (...) Nu regret nimic: mi-am facut treaba, asta-i tot. Cat priveste chestiunile mele de familie, pe care poate ca le voi povesti, acestea nu ma privesc decat pe mine; in ce priveste restul, spre sfarsit, fara discutie ca am cam fortat limita, dar nu mai eram chiar eu insumi, nu mai stiam ce sa fac, de altfel totul in jur se rasturna, nu am fost singurul care-si va fi pierdut capul, trebuie sa recunoasteti. (...) In pofida cusururilor mele, si au fost nenumarate, am ramas unul dintre cei care cred ca singurele lucruri absolut necesare vietii omenesti sunt aerul, mancatul, bautul, excretia, si cautarea adevarului. Restul este facultativ."
Cine este Jonathan Littell?
Scriitor american de origine evreiasca (familia lui a parasit Rusia la sfarsitul secolului al XIX-lea pentru a se stabili in America), Litell s-a nascut la New York in 1967, dar si-a petrecut copilaria si o mare parte a 
vietii in Franta. A lucrat multi ani in cadrul organizatiei umanitare Action contre la Faim in Bosnia-Hertegovina, Cecenia si Republica Democrata Congo. In prezent locuieste in Barcelona, impreuna cu sotia si cei doi copii. A lucrat la Binevoitoarele, prima sa opera literara, timp de cinci ani. Indragostit de Georges Bataille, Samuel Beckett, Lermontov si Faulkner, Littell a declarat ca a inceput sa scrie romanul dupa ce a vazut o fotografie a Zoiei Kosmodemianskaia. „Cand eram in facultate – spunea Littell intr-un interviu acordat publicatiei La Revue Litterarire –, am dat peste o fotografie. Am aflat mai tarziu ca era a cadavrului unei partizane rusoaice omorate de nazisti langa Moscova, o adevarata icoana a propagandei sovietice. Cadavrul ei a fost descoperit pe jumatate gol si mancat de caini. In carte fac o mica descriere a lui, fara sa insist, ca un omagiu adus fotografiei. La vremea aceea, m-a urmarit distanta dintre frumusetea fetei si oroarea scenei, a cadavrului sfasiat de caini, zacand in zapada. Este o fotografie atroce, dar frumoasa. Ideea din plecare a cartii pe asta s-a fixat, pe razboi si, in mod special, pe frontul de Est." Pentru a scrie acest roman, autorul s-a domentat mai multi ani. A citit sute de carti, a fost pe teren, a facut cercetari, a stabilit cronologii detaliate. A scris cartea in patru luni, dar i-au trebuit cativa ani ca s-o stilizeze.
De ce aceasta carte?
„Daca v-ati nascut intr-o tara in care nu numai ca nimeni nu vine sa va omoare sotia, copiii, dar in care nimeni nu vine sa va ceara sa ucideti femeile sau copiii altora, binecuvantati-l pe Dumnezeu si mergeti in pace. Pastrati insa in mintea voastra gandul acesta: aveti probabil mai mult noroc decat mine, dar nu sunteti mai buni. Fiindca, daca aveti aroganta sa socotiti ca sunteti, atunci aici e pericolul. Ne place sa opunem statul, totalitar sau nu, omului de rand, vierme de pamant sau trestie. Dar in cazul acesta se uita ca statul e facut din oameni, cu totii mai mult sau mai putin obisnuiti, fiecare cu viata sa, cu povestea sa, cu sirul de intamplari care au facut ca intr-o zi sa se afle de partea buna a armei sau a unei foi de hartie, in timp ce altii se gaseau de partea cea rea. Drumul acesta face foarte rar obiectul unei alegeri."
Maximilen Aue, jurist, doctor in drept constitutional si intelectual fin, n-a avut de ales. S-a trezit intr-un angrenaj, devenit o rotita care trebuia sa se invarta ca sa functioneze angrenajul. Eroul nu e ticalos din plecare, doar face ce i se spune. Ca el au facut cei mai multi germani, majoritatea crezand in ceva, iar cei mai multi ademeniti de propaganda, apoi din teama. Nascut dintr-un tata german si o mama frantuzoaica, indragostit in adolescenta de sora lui geamana – relatie descoperita de parinti, care ii separa pe cei doi, trimitandu-i la internate catolice diferite –, Max Aue este obsedat de dragostea fata de sora lui, dragoste ce-l impinge catre homosexualitate, insa fara sa-l faca se ataseze de vreunul dintre parteneri. La putin timp dupa ce incepe razboiul, ofiterul SS Max Aue ajunge pe Frontul de Est, devenind martor si participant la atrocitatile comise acolo. Misiunea lui este sa „curete" de populatia evreiasca teritoriile ocupate. Rezultatul e un masacru generalizat si lipsit de ratiune.
Aue priveste lucid in interiorul masinariei, observa si diseca.
"Adevaratul pericol il constituie oamenii obisnuiti din care este format statul – mai ales in vremuri nesigure. (...) Cine, din propria-i vointa, cu exceptia unui nebun, alege sa omoare? (...) Nu cred ca sunt un demon. Pentru tot ce am facut, existau intotdeauna motive, bune sau rele, nu stiu, oricum niste ratiuni omenesti. Cei care ucid sunt oameni, ca si cei care sunt ucisi. Asta-i ingrozitor." „National-socialismul a vrut sa faca in asa fel incat fiecare german, in viitor, sa poata avea partea sa modesta de lucruri bune in viata. Or, inlauntrul granitelor Reichului, faptul acesta se dovedise imposibil; acum, le luam de la altii. Era drept? Atata vreme cat aveam forta si puterea, da, fiindca, in ceea ce priveste dreptatea, nu exista vreo instanta absoluta, iar fiecare popor isi defineste propriul 
adevar si propria dreptate. Dar daca vreodata forta noastra ne-ar slabi, daca puterea noastra s-ar clatina, atunci va trebui sa suportam dreptatea celorlalti, oricat de aspra se va dovedi. Si lucrul acela ar fi just."
Dupa luni bune petrecute in Ucraina, Aue ajunge, cu aceeasi misiune, in Caucazul cu amestecul lui incredibil de rase care isi pierd originea in timp, apoi in Stalingradul asediat, unde este grav ranit si readus in Germania. Scapa cu viata, se reface, isi petrece convalescenta la Paris, alaturi de cercurile intelectuale de dreapta, revine in activitate si isi continua misiunea pe langa lagarele de exterminare din Polonia. Sunt pagini coplesitoare, care raman in memorie, despre Ucraina, Caucaz, Stalingrad, bombardamentele asupra Berlinului, lagare, inaintarea sovieticilor, armatele de copii transformati in bestii, ultimele zile ale Reichului. „Daca dorim sa judecam actiunile germane din acest razboi ca fiind criminale, inseamna a cere socoteala intregii Germanii, nu numai celor alde Doll (seful lagarului Sobibor – n.n.). Daca Doll s-a aflat la Sobibor, iar vecinul sau nu, asta-i o intamplare, iar Doll nu este mai responsabil de Sobibor decat vecinul sau mai norocos; in acelasi timp, vecinul sau este la fel de responsabil ca si el de Sobibor, fiindca ambii slujesc cu integritate si devotiune aceeasi tara, acea tara care a creat Sobiborul."
Purificare prin scriitura?
Marea indrazneala a lui Jonathan Littell este de a propune cititorului autobiografia unui calau nazist, o scriere in care personajul-narator tine sa povesteasca totul asa cum s-a intamplat, chiar daca risca sa fie cam lung. Un erou care nu are nimic de justificat, care nu regreta nimic, care si-a facut doar treaba, ca alti sute de mii. Asa se explica razboiul. „El pune in nazism – preciza Littell in acelasi interviu citat mai devreme – tot atata sinceritate cat am pus eu in actiunile umanitare. Aceasta este intr-un fel tema cartii. Dar nu inseamna ca eu il dezvinovatesc."
Romanul este insa interesant si sub alte aspecte si va fi indelung analizat. Autorul tine in mana sute de personaje care apar si dispar, in afara celor principale. Faptele descrise sunt documentate, cutremuratoare si uimitoare prin detaliile lor. Liderii Germaniei naziste apar cu toate defectele, dar si nazuintele lor. Descrierile sunt coplesitoare. Discutiile intelectuale sunt, indiferent de tema, indraznete, convingatoare si argumentate. Personajele, majoritatea reale si istorice, sunt foarte vii, indiferent ca e vorba de ofiterii germani de rang superior sau de intelectualii francezi de dreapta care vor sfarsi condamnati si executati. Privirea asupra istoriei este indrazneata. Este elocventa discutia eroului, la Stalingrad, cu un politruc sovietic prizonier, in care sunt comparate sistemele politice din cele doua tari, cu concluzia ca asemanarea este atat de mare, incat sistemele aproape ca se identifica, doar ca, la nemti, e vorba de determinismul rasial, in timp ce la sovietici – de determinismul economic. Dar si NKVD-ul, si Gestapoul sunt „gradinarii corpului social".
Totul pentru a spune ca este vorba de un proces de purificare prin scriitura, grila de lectura anuntata inca din titlu, dar care capata sens abia in ultimul paragraf. „Binevoitoarele" sunt Eriniile care il urmaresc pe Oreste (in Eumenidele lui Eschil). (Cititorul ar trebui sa mai afle ca eroul e obsedat toata viata de incestul cu sora sa geamana, careia, se pare, i-a facut si doi gemeni, si de faptul ca, in plus, si-a ucis mama. Eriniile, zeitele razbunarii in mitologia antica draga eroului, te pandesc ca sa te arunce in neant). „Am resimtit dintr-o data apasarea trecutului, a durerii vietii si a memoriei care nu se altereaza, ramaneam singur cu timpul si cu tristetea si cu pedeapsa amintirii, cruzimea existentei si a mortii mele care va sa vina. Binevoitoarele imi regasisera urma."
„Niciodata in istoria recenta a literaturii franceze – scria, la vremea aparitiei cartii Le Nouvel Observateur – un scriitor debutant n-a dat dovada de o asemenea ambitie a discursului, de o asemenea maiestrie a scriiturii si meticulozitate in redarea detaliului istoric, de o asemenea seninatate in a transmite groaza… A ales sa scrie romanul direct in limba franceza pentru ca este limba culturii sale si a celor doi maestri ai sai, Flaubert, pentru fresca lui istorica, si Stendhal, pentru modul de redare a temei. Doi clasici carora le va urma."
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
