Neculai Gh. Iorga este deschizătorul unei strălucite familii de plăsmuitori în lumea vizualului. Spre a evoca un dialog din vremea Primului Imperiu între un aristocrat din Vechiul Regim, cu o lungă genealogie întinsă pe mai multe veacuri, pornind chiar din vremea lui Charlemagne, şi un proaspăt înobilat, şi Iorga ar putea spune, cu fatuitate, la fel ca cel din urmă, că el este un strămoş! Şi chiar este, la cei 80 de ani ai săi, abia împliniţi pe 2 mai, ce şi-i poartă cu vigoare şi entuziasm tineresc.
Spre a-şi celebra această frumoasă vârstă ce-l plasează, de drept, în rândul seniorilor, a decis să deschidă o expoziţie la U Art Gallery, în sala „On Top of Bucharest” de la etajul VII al unui bloc de pe Bd. Iancu de Hunedoara nr. 8. Dar nu este o simplă expoziţie de pictură şi grafică, aşa cum a mai organizat sărbătoritul de atâtea ori – căci are un palmares impresionant a cărui simplă citare, fără comentarii, ar acoperi mult pagini ale acestei reviste – ci o expoziţie de familie, în care îşi prezintă şi ilustra descendenţă, de care are toată dreptatea să fie mândru: manifestarea şi-a aşezat-o sub genericul Clanul artistic Iorga şi, pe simeze, alături de maestru, figurează fiul acestuia, Bogdan, şi fragedele odrasle ale sale, Aron şi Nicodim, toţi mânuitori ai unora dintre ustensilele făuritorului de frumos. Şi, pentru a-şi întări demersul cu un panseu al uni „coleg” mai mare, Iorga Sr. a ales un citat elocvent din Picasso care spunea că „Fiecare copil este un artist. Problema este să rămână artist atunci când va creşte.”
Plastician cu multiple posibilităţi de expresie, Neculai Iorga este un spirit solar, un generos, un risipitor de forme şi culori. Fascinat de natura înconjurătoare şi de frumuseţea cu care a hărăzit-o Divinitatea, el nu se limitează la un subiect anume, chiar dacă are preferinţe evidente pentru cai şi zburătoare. Peisajul este o constantă în opera sa, fie în forma sa naturală, fie ca rezultat al genialităţii umane concretizată în edificii, oraşe, cetăţi, ambarcaţiuni, etc. De la sugestia oferită de motivul ales, artistul sintetizează până la obţinerea unor euritmii decorative de mare rafinament, aşa cum sunt prorele gondolelor de pe canalele venete. Arhitectura suscită aceeaşi simplificare şi epurare a elementelor inutile: siluetele cupolelor de moschei şi avântatele minarete din imperialul Ţarigrad – de unde şi numele, aici fiind capitala bazileilor creştini ortodocşi iar apoi a padişahilor otomani – au, în pictura lui Iorga, o simplitate deconcertantă, aproape nefirească pentru opulenţa Constantinopolului. Malurile albastre ale Bosforului sunt continuate de conturele, tot albastre, ale acelor lăcăşe de cult folosite, pe rând, de două confesiuni totalmente diferite. Fronturile de case din falnica republică a dogilor devin, la fel, jocuri de pătrate şi dreptunghiuri surmontate arcadelor elegante, în tonuri de roşu greu, nobil, specific locului al cărui nume l-a şi împrumutat acea nuanţă – roşu veneţian. Intersecţia denivelată a unei străzi din Sighişoara oferă spectacolul schimbării dramatice a planurilor şi sugestii expresioniste în tratarea suprafeţelor fără unghiuri drepte, cu perspectivă inversă, ca în filme de Robert Wiene sau de Paul Leni. Nostalgiile sibiene – spaţiu de lucru şi de visare timp de mai multe decenii pentru plastician – sunt consemnate în câteva pânză de mare vigoare.
Spre a-şi „omagia” colegul mai mare din care a preluat şi citatul menţionat, Iorga a făcut un portret sentimental al magistrului Picasso, în tuşe largi, energice. Şi tot o amintire a unei suite de desene şi litografii a acestuia sunt şi lucrările cu fauni bărboşi (poate autoportrete!?!), ce strâng în mână câte o sticlă de băutură şi nimfe voioase, jucăuşe. Seria „tanagrelor” face parte din jurnalele de călătorie ale artistului peregrin prin bazinul mediteranean marcat de civilizaţia greacă. De la aceste schiţe după teracotele antice şi până la schiţele de nud nu este decât un pas, pe care Iorga îl face cu o vioiciune juvenilă exact ca în anii studenţiei când, la atelier, se trecea de la studiul după ghips la acela după natură, fapt ce suscita o îndoită atenţie la trasarea formelor planturoase, lascive, ale unui model feminin în care învăţăcelul naiv decela şi posibile plăceri, încă neştiute de el, dar îndelung imaginate şi dorite. Nudurile, de o deosebită sculpturalitate, pluriaxiale, poziţiile lor îndrăzneaţă, anatomia plină, rotundă, denotă capacitatea artistului ce a atins vârsta senectuţii înţelepte de a mai visa la acele plăceri, acuma doar bănuite şi, poatre, retrăite anamnetic.
Mediul subacvatic îl preocupă datorită paletei reci, profunde, pe care o poate dezvoltă atunci când figurează peşti şi animale marine. Zborul este o altă temă predilectă, Iorga având o deosebită dotare pentru a surprinde velocitatea, fâlfâitul de aripi al păsărilor, în acord complementar. Dar, mare admirator al anatomiei cabaline, sub penelul său falnicii bidivii devin, cu siguranţă, descendenţi din stirpea sacră a lui Pegas. Chiar dacă nu totdeauna planează cu aripi întinse până la cer, toţi sunt prezentaţi într-un galop zburător de sorginte egipteană. Ne amintim de o sugestivă compozitie de acum mulţi ani în care autorul, pleşuv şi bărbos, se autoportretizase călărind, printre nori, pe un asemenea armăsar de basm, ţinându-şi, cu fatuitate, penelul şi paleta în chip de lance şi scut, ca un „chevalier sans peur et sans reproche”, aşa cum se adjudecă, de atâta vreme, în societate şi între colegii de breaslă prin creaţia sa originală, nesupusă modelor sau comenzilor oficiale cu orientare partinică.
Iorga Jr., adică Bogdan Gheorghe, este un valoros artist vizual ce mânuieşte cu dexteritate şi talent aparatul fotografic şi camera de filmat. El este şi un membru de frunte al Asociaţiei „6 Dorobanţi”, organizaţie de reînscenare a unor episoade emblematice din istoria modernă a Patriei şi a lumii. În calitatea sa de şef al Serviciului Fotografic şi de istoric al unităţii - adică al unei „armate de duminică” în care sunt reuniţi civili cu profesii variate dar cu pasiuni comune pentru istorie şi experimentarea pe viu a momentelor cheie ce au adus independenţa sau reîntregirea naţională, prin intermediul unor spectacole de „istorie vie” organizate de grup – a decis să prezinte pe simeză o suită de imagini de pe „front”, dintr-o campanie de anul trecut, de la Fundata. În cadre tonate sepia şi de dimensiunea standard a celor produse de Serviciul Foto-Cinematografic al Armatei în timpul Războiului cel Mare, Bogdan Iorga suprinde specificul acestui „Kriegspiel” (joc de-a războiul): tabăra de corturi, comandanţii forţelor inamice, acoperiţi de decoraţii şi de fală, întreţinându-se amical în timpul unui armistiţiu, soldaţii în front, aşteptând revista trupelor ori mărşăluind pe o potecă de munte sau discutând în grupuri mici, după apelul de seară, când beneficiau de puţin timp de relaxare. Vremea nu a fost cea mai favorabilă în acea campanie, aşa că ploaia şi ceaţa au învăluit de multe ori tabăra. Reporterul de front şi-a concentrat atenţia pe câţiva drăgălaşi copii de trupă – întâmplător (sau nu!) chiar propriile odrasle – ce urcau, voiniceşte, o coamă de deal, cu bocancii şi capelele prea mari pentru constituţia lor plăpândă, încă nepotrivită cătăniei. Cei doi curajoşi mici ostaşi se proiectau pe perdeauna înfricoşătoare de ceaţă, care ascundea crevasele şi necunoscutul de dincolo de propriile linii de apărare.
Dar, pe lângă faptul că, duminica - la fel ca şi părintele lor - Aron şi Nicodim, sunt mici dorobanţi, în orele de repaus sunt şi pasionaţi plasticieni. Iar producţiile lor artistice nu sunt cu nimic influenţate de sau diriguite, din umbră, de mâna şi intenţiile părinteşti. Dimpotrivă, se bucură de o totală libertate de creaţie. Aşa că, valoarea acuarelelor şi desenelor expuse de ei este incontestabilă, evident la nivelul vârstei şi al bagajului lor de cunoştinţe plastice. În concordanţă cu etatea lor fragedă, muzeul imaginar nu poate fi prea bogat. Totuşi „Deşertul” lui Nicodim (clasa a II-a), cu un şir de cămile - bine observate din punct de vedere anatomic şi stilizate cu gust – ce evoluează între două linii paralele, galbene, este rodul unei sinteze de care eşti capabil la o vârstă mai avansată. La fel, „Scafandrul” şi mediul acvatic atât de variat în fauna prezentată acolo, cu lux de amnănute, pare inspirat de o experienţă personală şi de orbservarea fundului de ocean prin hubloul unui batiscaf. Lumea clownilor şi a acrobaţilor este consemnată, cu imediateţe şi culoare locală, în planşa „La Circ”. Aron, frăţiorul mai mic, abia în clasa I, este capabil de aceeaşi vervă. Şi el este atras de zonele exotice, şi schiţează piramidele egiptene, cu atenţie la dimensiunea şi stereotomia blocurile din care sunt construite acele minuni ale lumii. „Calul în curte” zburdă pe lângă gard, cu o coamă bogată fâlfâind în vânt, ce-l aseamănă unui fioros leu. Adorabila acuarela intitulată „La mare” se dezvoltă pe două planuri (căci fuga perspectivală este încă necunoscută unui băieţaş dar intuiţia îi dictrează o departajare între zona depărtată şi cea apropiată): cel de sus este albastru spre a sugera întinsul apelor pe care sunt plasate, direct din pensulă, fără contur prealabil de creion, două siluete ce ţin între ele o minge roşie (doi copii care se joacă) pe când cel de jos este galben pentru a specifica nisipul, şi în centru se află o masă cu două personaje (poate părinţii!?). „Livada cu meri” este rodul unei observaţii sintetice a mediului natural. Oricare dintre lucrările lor sunt pline de poezie imanentă şi invită la visare chiar dacă intenţia micilor artişti a fost doar aceea de a reprezenta lumea cunoscută lor.
Clanul artistic Iorga se prezintă în plenitudinea creativităţii în toate cele trei componente de vărstă ale sale din care se relevă un lucru cert: Iorga Sr. şi Iorga Jr. au reuşit să rămână copii; urmează să vedem dacă şi progeniturile vor găsi arta de a se păstra copii şi de a practica arta ca o carieră de bază, recompensantă spiritualiceşte pentru ei şi pentru admiratori, aşa cum este cazul la moşul şi părintele lor.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
