In presa, faptul ca ramai in acelasi loc de munca mai mult timp este egal cu ratarea. Obisnuim sa ne ironizam colegii de breasla, care au ramas ani de zile in aceeasi redactie cu clasicul: "Ai sa stingi lumina...". Rutina in presa poate sa-ti ia mintile, te tracaseaza, te innebuneste, te oboseste. Motorul spiritului viu este schimbarea, sau cel putin ea este considerata mai la indemana cand rutina incepe sa-ti rontaie nervii. E un semn de putere sa pleci, dar iti trebuie o forta de trei ori mai mare sa ramai. Ramanand poti rata. Dar nu este obligatoriu.
Cand a intrat, in 1928, in redactia cotidianului "Corriere della Sera" ca stagiar, avea doar 22 de ani si nimeni nu ar fi banuit ca va lucra aici pana la sfarsitul vietii. Desi provenit dintr-o familie de aristocrati, numele sau nu spunea mare lucru. Dupa 44 de ani de lucru la aceasta gazeta, Dino Buzzati era mai mult decat cunoscut in Italia si in lume. Scrisese o capodopera.
De o extraordinara disponibilitate intelectuala, pictor, ilustrator, poet, dramaturg, decorator, romancier, nuvelist, Dino Buzzati nu a incetat toata viata sa se considere in primul rand jurnalist. Prima sa indeletnicire la "Corriere" a fost sa se ocupe de stirile de fapt-divers: escrocherii, incendii, furturi marunte, explozia unei butelii cu gaz constituiau evenimente intr-un Milano inca neatins de criminalitatea boom-ului economic italian. Fiecare dintre stiri era ilustrata chiar de el cu un desen adesea de un umor detasat. Atentia pentru detaliul insolit, necesara unui jurnalist de fapt-divers, a fost apoi exploatata in multe dintre povestirile sau nuvelele sale. Trimis-special al ziarului in Etiopia, apoi corespondent de razboi in marina militara, Buzzati rezista in redactie inclusiv in epoca in care aceasta era controlata de nazisti.
Cand a aparut "Desertul tatarilor", critica a fost putin descumpanita. Desi chiar de atunci autorul de 34 de ani a fost comparat cu nume celebre precum Camus, Poe sau Kafka, opera sa era extraordinara ca si personalitatea autorului. Teribila parabola a ratarii, asteptarii, sansei, existentei umane, in plin triumf al neorealismului, "Desertul..." era altfel, iar autorul lui, un detasat si o fire retrasa, care s-a tinut cu obstinatie departe de curente sau grupari literare.
Trimis intr-un fort indepartat, in mijlocul unui imens pustiu, sa apere granita de nord a tarii, tanarul ofiter Giovanni Drogo - eroul din capodopera lui Buzzati - asteapta aici intalnirea cu destinul sau exemplar: marea confruntare cu "tatarii" de dincolo de desert care pot invada in orice moment. Numai ca acestia nu o fac. Iar zilele trec in rutina cazona plina de reguli stricte, cu orele lor lungi si monotone de veghe, apoi trec anotimpurile si, la rand, anii cu aceleasi si aceleasi evenimente rupte de lumea de dincolo de cazarma. Cand nimeni nu mai spera, marea confruntare are loc, insa Drogo, batran si grav bolnav, este evacuat in spatele frontului.
Alegorie a iluziei vietii de la care toti ne dorim sa ne ofere "sansa", aceasta opera a avut ca punct de plecare, dupa cum marturiseste chiar autorul, insasi frica de ratare a jurnalistului Buzzati: "Ideea romanului s-a ivit din monotona rutina redactionala din timpul noptii, la care luam parte in anii ''30. Adesea, eram obsedat de ideea ca taratul acela urma sa continue la nesfarsit, consumandu-mi astfel inutil viata. Langa mine aveam colegi de varsta mea, dar putini, ceilalti - majoritatea - erau mult mai in varsta. Toti, evident, in tineretea lor au sperat sa faca ceva stralucit, sa devina trimisi speciali de exemplu, sa faca mari reportaje, sa colinde in jurul lumii. Apoi insa, putin cate putin, s-au fosilizat aici, in aceasta redactie, renuntand incet, incet la sperantele lor. Unul dintre amicii mei spunea: "totul vine la un moment dat in aceasta viata, insa rau, tarziu, sau in parte...". Pentru mine, transformarea acestei idei intr-un univers militar fantastic a fost aproape instinctiva. Mi s-a parut ca nu pot gasi nimic mai bun decat o fortareata situata la marginea lumii, pentru a exprima exact uzura pe care o reprezinta aceasta asteptare".
Daca un cancer de pancreas nu l-ar fi scos fortat, in 1972, din redactia unde lucrase timp de 44 de ani, probabil ca Dino Buzzati ar fi ramas sa-si faca mai departe meseria. Asa cum am spus, in mod straniu, Buzzati nu a acceptat niciodata sa fie considerat scriitor, spunand despre el ca este un simplu jurnalist care scrie din cand in cand povestiri carora nu le gaseste o foarte mare valoare!
Nu se stie din ce considerente jurnalistii prefera sa ramana intr-o redactie timp indelungat, dar nu intotdeauna ei ajung niste ratati. Desigur insa ca nu intotdeauna ei pot ajunge Dino Buzzati.
soniacristinastan@yahoo.com
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
