Deliciile şi supliciile pactului conjugal
„Există o femeie. Mă iubeşte, mă iubeşte la nebunie. Tot timpul
se mărită cu altcineva. După nuntă hohoteşte îndelung
pe umerii mei, cum că-i o mare târfă. O aprob cu seninătate.”
(Péter Esterházy. O femeie)
Despre zădărnicia pactului conjugal într-o lume haotică – aşa-zisul „butoi cu pulbere” al Balcanilor –, în care alianţele strategice s-au dovedit adesea catastrofale, stă mărturie şi Podul pe Drina al lui Ivo Andrić. Când Avd-aga Omanagici, unul dintre negustorii cei mai respectaţi din regiunea Vişegradului, se gândeşte să-şi mărite unica fată cu feciorul lui Mustai-bei Hamzici, incompatibilitatea e întâi de toate una topografică: socrul mic locuieşte la Veli Lug, pe coama dealului, iar socrul mare – în vale, la Nezuke, de cealaltă parte a râului. Aflând că junele Nail-bei intenţionează totuşi să-i peţească mâna, preafrumoasa Fatima îl previne cu dispreţ că o astfel de cununie, hotărâtă pe deasupra capului ei, va avea loc în ziua „când Veli Lug s-o coborî la Nezuke”. Altfel spus, la paştele cailor sau la nunta vacilor…
Văzând totuşi în Mustai-bei un preţios aliat pentru tranzacţiile din bazarul oraşului, Avd-aga Osmanagici persistă în eroare, pe motiv că o fiică iubitoare nu-şi va permite, la momentul cuvenit, să sfideze cu adevărat voinţa paternă. Fatima, ce-i drept, dă semne că s-ar fi resemnat, de vreme ce-şi cheamă prietenele s-o ajute să-şi ţeasă trusoul. Unui observator atent nu-i scapă însă faptul că metoda adoptată e cea a Penelopei: „Fetele cântau. Cânta şi ea. Găsea putere până şi pentru asta. Şi se asculta singură cum cântă, urmându-şi în acelaşi timp firul gândurilor. Căci, cu fiecare împunsătură de ac, Fatima ştia (şi şi-o spunea singură), că nici ea, nici cusătura n-au să ajungă vreodată la Nezuke”.
În realitate, Fatima ştie că datorează respect familiei de origine – născută „din pasiunea necesităţii”, cum ar spune Magris – şi mai precis atotputernicului tată, ale cărui capricii capătă automat valoare performativă, de sentinţe irevocabile: „Nici vorbă, gura lui a spus da la ceea ce Fatima spusese nu. Dar în toate fata e una cu el, chiar şi în asta. Şi da-ul lui îl simte ca pe al ei (la fel ca pe nu-ul ei)”. Atâta doar că un gest de supunere (filială) antrenează un alt compromis (marital), mult mai greu de acceptat, ba chiar fatal: „De aceea soarta îi e năprasnică, neobişnuită, în ajun de-a se îndeplini şi dacă Fatima nu vede nicio scăpare e fiindcă scăpare nu există”.
În săptămânile premergătoare cununiei, Fatima parcurge la nesfârşit, cu ochii minţii, bucata de drum care separă locul unde cadiul va oficia ceremonia, de povârnişul spre Nezuke unde, un lucru e sigur, piciorul ei nu va călca niciodată. „Fâşia asta de drum, gândul ei o străbate neîncetat, de la un capăt la altul, aşa cum fuge suveica prin ţesătură. De la cadiu, străbătând jumătate din centrul orăşelului, apoi piaţa, până la capătul podului; iar de acolo, ca şi cum ar fi dat cu ochii de prăpastie, se reîntoarce îndată pe pod, prin piaţă, străbate centrul oraşului, până la cadiu. Şi mereu aşa: când înainte, când înapoi ! Acolo i se ţese soarta”.
Ca orice maşinărie infernală, du-te-vino-ul, odată pornit, nu mai poate fi nici oprit, nici deturnat. Spre deosebire de seducţie, care ştie cum să-şi ducă victima de o parte, s-o abată de la traseul dinainte stabilit, mariajul nu oferă nicio soluţie de avarie, niciun itinerar bis. În goana zănatică de o parte şi de alta a podului, Fatima se opreşte la jumătatea drumului, pe partea numită kapia, unde se fac şi se desfac, de secole, destinele locuitorilor Vişegradului. Pe sub arcurile de piatră curge imperturbabil Drina, un afluent al Savei care, tot de secole, se varsă în Dunăre…
În ziua fatidică, ritualul e respectat cu stricteţe, în aşa fel încât cuvântul dat să nu fie luat înapoi. Ceremonia odată terminată, convoiul călare se îndreaptă spre pod, unde mireasa, sub pretext că vrea să-şi potrivească mai bine şaua, se opreşte brusc. O clipă de neatenţie e, fireşte, de-ajuns, pentru ca destinul ineluctabil să se împlinească. Asistenţa priveşte înmărmurită cum Fatima încalecă pe parapet, „uşoară ca o pasăre înaripată”, şi se aruncă în râul învolburat.
A doua zi, apele Drinei scot la iveală corpul pe jumătate dezvelit, eliberat – în fine – din chingile rochiei de mireasă. Primăvara următoare, Mustai-bei Hamzici îşi însoară feciorul cu o tânără din familia Brankovici. Între timp, Veli Lug nu va fi coborît la Nezuke, dar funestul pact conjugal va fi fost respectat până la ultima literă…
În regulă generală, planurile de nuntă sunt pavate, precum drumul spre iad, cu cele mai bune intenţii. Piticul cocoşat Fischerle din Orbirea lui Canetti se laudă că viitoarea lui soţie locuieşte în America şi se trage dintr-o familie de milionari care ar fi pus ochii tocmai pe el, marele campion de şah aflat la mii de leghe depărtare. „Ori te măriţi”, zic părinţii, „ori stai acasă ! Altfel, te lasă baltă şi ne-am făcut de râs”. „Eu n-am nimic împotriva căsătoriei, ca zestre imensă capătă un castel înţesat, dar în primul rând trebuie să devin campion mondial, mai înainte, nu. Banii singuri nu-i iau.”
Scriitorii Europei Centrale sunt adesea fascinaţi de cinica îndrăzneală a marilor rebeli, alergici prin natură la orice tentativă – fie ea şi maritală – de prindere în laţ. Ca din întâmplare, duşmanii pactului conjugal se dovedesc a fi adesea excelenţi duelişti şi mari cartofori. Pasiunea jocului trădează mai întotdeauna dorinţa de a da şah – şi eventual mat – destinului potrivnic, castrator. În prologul Turneului la Bolzano, Sándor Márai recunoaşte că personajul său seamănă „al dracu’ de mult” cu Giacomo Casanova, peregrinul „decis să întreprindă orice, apatrid şi, probabil, nefericit în tot şi toate”, care, în noaptea de 31 noiembrie 1756, coboară în lagună pe o scară de frânghie din carcera de plumb a închisorii din Veneţia, părăsind teritoriul republicii şi pornind spre München în compania unui călugăr desfrânat pe nume Balbi.
Vestea evadării circulă încă mai rapid decât autorul ei, astfel încât, până a doua zi, inclusiv papa e informat despre isprava fugarului, care ar fi fost văzut ba la Mestre negociind cu surugiul, ba la Treviso bând pelin într-o tavernă, ba – culmea – undeva în plin câmp, „făcând farmece vacilor” ! La auzul unor asemenea zvonuri, un zâmbet satisfăcut luminează chipurile femeilor din Venţia, Tirol şi Lombardia, care, după ce, îşi alăptează pruncii şi dau de mâncare bărbaţilor, se pun să măture în dormitor şi să aranjeze, nitam-nisam, aşternuturile. „Zâmbetul se răspândea asemenea unei plăcute şi uşoare boli contagioase, se răspândea peste graniţe, se ştia deja şi la München, îl aşteptau şi zâmbeau, vestea ajunsese chiar şi la Paris...”
O dată în plus, seducţia operează la unison cu eliberarea din cătuşele autorităţii. La Parma, Torino, Viena sau Moscova, femeile au sentimentul că senzaţionala evadare e oarecum „şi-n interesul lor”, ca un semnal secret că viaţa nu-i doar regulă şi supunere oarbă, ci şi pasiune liberă, fără ţel şi fără oprelişti: „De parcă o forţă care până atunci fusese ţintuită în lanţuri s-ar fi eliberat şi ar fi umplut întreaga lume, de parcă din poveşti şi din legende (…) ar fi apărut cineva, fără mască, fără perucă şi pudră din făină de orez, complet gol (…): femeile se uitau la el, îşi puneau mâna la gură, îşi ridicau evantaiul în dreptul ochilor, îşi înclinau capul într-o parte, tăceau, dar ochii lor, care-l priveau languros şi prelung pe evadat, rosteau clar: «Da, Da»”.
Cu dezinvoltura-i binecunoscută, irezistibilul Casanova – spadasin temut şi cartofor înrăit – merge de fiecare dată la cacialma. Damelor din Bolzano, care l-au aşteptat cu sufletul la gură, le reproşează maliţios că n-ar fi la înălţimea „exilatului, proscrisului umanităţii, pe care copoii şi haitele de zbiri îl urmăresc până şi dincolo de graniţele ţării, iar mercenarii Sfintei Inchiziţii îi caută urma prin margini de pădure şi prin tufişuri cu suliţe şi lănci”. Bărbatul scund, ciufulit şi nebărbierit îşi admonestează admiratoarele pe motiv că gândurile lor nerostite n-ar face cinste celui ce a stat închis „şaişpe luni în numele moralei şi al virtuţii”, înainte de a-şi lua tălpăşiţa ! Foloasele celebrităţii nu sunt, cum ar veni, pe măsura ponoaselor captivităţii. „Iată cum arăt, cu nimic mai frumos, nici mai tânăr !” izbucneşte fugarul, cu năduf. „Vă plac astfel ?... M-aţi dori ?... Sunt aşa cum mi s-a dus vestea ? Ce aşteptaţi de la mine ? Să fugim împreună, în şase, să închiriem un poştalion, să ne luăm lumea în cap, pentru că eu sunt Giacomo, amantul peregrin, sluga tuturor, care deserveşte toate damele, la ordin, atunci şi acolo unde doresc ele ? Căraţi-vă de aici, cloştilor !”
Abia scăpat din carcera veneţiană, Casanova nu se împacă, fireşte, cu ideea de a preschimba de bună voie libertatea greu cucerită într-o nouă servitute. A-şi lua, chipurile, lumea în cap în compania a cinci cloşti deghizate în turturele nu e o soluţie pentru cel ce, autoporeclindu-se „cavalerul fustangiilor”, înţelegea să menţină veşnic vie „flacăra împotrivirii”: „Pentru el viaţa se reducea doar la atât: mereu cu altcineva, mereu ferm, mereu să-şi scoată viaţa la mezat, pentru că mezatul merită totul, gălăgia, apropierea oamenilor, aventură brutală şi cealaltă, ideală, aventura metodică şi perfidă, jocul cu oamenii, competiţia şi duelul cu destinul !”
Din volumul în pregătire la editura Cartea românească
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
