„Ce a fost asta ? Dragoste ?... Cu siguranţă că nu.”
(Sándor Márai. Turneu la Bolzano)
La polul opus, cei ce nu caută dragostea, ci seducţia mizează pe juisare, exotism, alteritate, atracţie vertiginoasă, aducătoare de moarte. În vizorul lor nu se află nicidecum, cum spune Platon, „acela care este cu adevărat al nostru”, ci dimpotrivă, acela care nu ne-a aparţinut şi nu ne va aparţine niciodată, dar a cărui căutare febrilă, disperată, nesfârşită, ajunge pentru a justifica o viaţă de om. Odată porniţi la drum, aceşti aventurieri nu fac decât să se îndepărteze la nesfârşit de punctul iniţial. Călătoria devine fugă, iar fuga – exil, rătăcire, desprindere de sine. Plasate deopotrivă sub zodia fatalităţii, exilul şi seducţia reprezintă, în fond, două faţete ale aceluiaşi raport identitate/alteritate: plecarea de „acasă” întru descoperirea Celuilalt presupune detaşarea, rareori senină ori dezinvoltă, de ceea ce Jean Baudrillard numeşte „infernul Aceluiaşi”.
Cuplului clasic format de Ulise şi Penelopa i se opun legăturile periculoase dintre Tristan şi Isolda. Potrivit lui Denis de Rougemont, apariţia pasiunii în iubire – începând cu secolul al XII-lea – transformă radical atitudinea faţă de adulter. Astfel, regele David săvârşeşte o crimă şi este dispreţuit când o răpeşte pe Bathseeba, soţia generalului Urie. Tristan însă, răpind-o pe Isolda, trăieşte un roman şi este admirat. „Ceea ce era o «greşeală» şi nu putea să dea ocazie decât unor comentarii despre primejdia păcatului şi despre remuşcare devine deodată o virtute mistică (în simbol), apoi se degradează (în literatură) până ajunge să fie o aventură tulburătoare şi atrăgătoare.”
Omul modern, care aşteaptă de la iubirea fatală o anume revelaţie în legătură cu el însuşi sau cu viaţa în general, vede pasiunea ca pe „o aventură mai frumoasă decât morala”. Iluzia libertăţii şi a plenitudinii îl face să savureze din plin momentul când „se deschid larg porţile posibilului către un destin care tolerează dorinţa”. Comentând mitul celtic, Denis de Rougemont insistă asupra faptului că simbolul dorinţei şi al dorului cel mai ascuns, Isolda din vis, e o femeie inaccesibilă pentru simplul motiv că e deja căsătorită. Dacă soţul n-ar exista, cei doi amanţi n-ar avea altă cale decât să se căsătorească, şi totuşi este de neconceput ca Tristan s-o ia vreodată de soţie pe Isolda: „Ea este genul de femeie cu care nu te căsătoreşti niciodată, căci asta ar însemna să n-o mai iubeşti, din moment ce n-ar mai fi ceea ce este. Închipuiţi-vă: Doamna Tristan !”.
Logodnică de-a pururi, soţie niciodată, Isolda reprezintă chintesenţa însăşi a seducţiei, veşnic străină şi enigmatică: ea este acel element al feminităţii „care ne scapă mereu, care dispare şi este aproape ostil, chiar acela care ne invită să-l urmărim şi ne trezeşte setea de posesiune, mai dulce decât orice posesiune pentru inima bărbatului aflat în mrejele mitului. Ea este femeia-de-care-suntem-despărţiţi: stăpânind-o, o pierdem”.
Din aceeaşi perspectivă a destinului care, tolerând dorinţa, creează iluzia libertăţii, discursul îndrăgostit al lui Roland Barthes reproduce blestemul Olandezului zburător – condamnat şi el, precum Ulise, să rătăcească pe mare, dar nu până va găsi în sfârşit drumul spre casă, ci până i se va ivi în cale, printre nimfe, sirene şi alte creaturi irezistibile, o fiinţă de o fidelitate absolută: „nu pot să nu rătăcesc (să nu iubesc) în virtutea unui semn străvechi care m-a sortit, încă din vremea foarte îndepărtată a copilăriei mele dintâi zeului Imaginarului, chinuindu-mă cu o nevoie nestăpânită de cuvinte, care mă face să spun «Te iubesc», din escală în escală, până când, în sfârşit, cineva va culege aceste cuvinte şi mi le va înapoia; dar nimeni nu poate asuma răspunsul imposibil (al unei întregiri insuportabile) şi-atunci rătăcirea continuă”.
La urma urmei, ce ne interesează când facem caz – şi uz – de alteritate e, în opinia lui Jean Baudrillard, „aceeaşi deteritorializare blândă ca cea pe care ne-o procură călătoria”. Dorinţei proprii i se substituie tentaţia exilării în dorinţa Celuilalt – şi, implicit, traversarea ei: „Privirile, gesturile îndrăgostitului au adesea distanţa exilului, limbajul se expatriază în cuvinte care nu îndrăznesc să semnifice, corpurile sunt ca o hologramă plăcută vederii şi atingerii, care nu opune rezistenţă şi se lasă striată de dorinţă în toate sensurile, ca un spaţiu aerian. Ne deplasăm circumspecţi pe o planetă mentală făcută din circumvoluţii şi revenim din excesele şi pasiunile noastre cu aceleaşi amintiri transparente ca dintr-o călătorie”.
În această dihotomie eros versus seducţie, frontiera joacă un rol esenţial. Ea reprezintă locul simbolic unde se despart apele şi se desenează traiectoriile existenţiale: dincoace, pacea căminului; dincolo, aventura exaltantă, cu consecinţe incalculabile.
Pentru mulţi, problema traversării frontierei nici nu se pune, devreme ce fericirea promisă e la îndemână şi se prezintă sub forma paşnică a unei căsnicii durabile (modelul Philemon şi Baucis) sau a unui celibat însufleţit de o iubire platonică (e cazul unui Felix fascinat de Enigma Otiliei, ori al unui Ladima prins, în Patul lui Procust, de plasa amăgitoare a farmecelor Emiliei).
Pentru alţii, curajul şi nebunia necesare bravării interdicţiilor fac parte din zestrea lor genetică (modelul Don Juan sau Bel-Ami), iar frontiera există numai ca să fie trecută, în orice situaţie şi cu orice risc (cum li se întâmplă, spre exemplu, personajelor lui Gib. I. Mihăescu din Rusoaica ori din Donna Alba).
În fine, există cei care, precum Dante, se rătăcesc în pădurea obscură a tentaţiilor abia la jumătatea drumului vieţii, în aşa fel încât schimbarea la faţă a obiectului dorinţei devine chiar piatra de hotar a întregii arhitecturi romaneşti. E cazul personajelor lui Liviu Rebreanu: Ion bunăoară, supus întâi blestemului pământului şi abia apoi blestemului iubirii, ori Apostol Bologa, promis unei cariere strălucite înainte de a se pierde în infernul Pădurii spânzuraţilor. În termenii descrişi de Rebreanu, amorul conjugal se rezumă la o operaţiune strategică bine dusă la capăt, pe când cel extra-conjugal, pus sub semnul seducţiei, va fi fatalmente sinonim cu dezertarea.
Indiferent de natura personajului – cazanier sau aventurier, stoic sau hedonist –, posibilitatea de a situa hinterlandul romanului la răscruce de drumuri (mittel)europene le deschide autorilor români (dar şi sârbi, unguri, cehi, slovaci, etc.) perspective atrăgătoare pentru o mai bună înţelegere a alterităţii imediate, fie ea austro-ungară, carpato-danubiană ori balcanic-orientală.
În vecinătatea frontierei, toate simţurile se ascut, toate măştile cad, permiţând atât erosului cât şi seducţiei să se manifeste într-o versiune autentică, neviciată de emoţii sau gânduri parazite. Când fascinaţia se naşte, precum cântecul sirenelor, din valurile Dunării (cum se întâmplă în povestirile lui Ştefan Bănulescu ori ale lui Péter Esterházy), din apele învolburate ale Nistrului (la Gib I. Mihăescu), ale Bistriţei (la Vasile Voiculescu) ori ale Drinei (la Ivo Andrić), sunt şanse serioase ca Celălalt să apară sub forma lui – narativă – cea mai avantajoasă, după chipul şi asemănarea rusoaicei, a lostriţei, ori a irezistibilei contese Hahn-Hahn…
Din volumul în pregătire la editura Cartea românească
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
