Rezumatul episoadelor anterioare: S-a dat liber la revoluţie, aapărut presa liberă, sursa mea a intrat în ea.
Nu ştiu de ce Tatiana Şerban a fost abia a treia persoană dinredacţia Ţării libere cu care am stat de vorbă. O cunoşteam decâţiva ani, graţie profesoarei noastre comune de Limba Română, PiaLorentz. Tatiana îmi citise câteva proze, le găsise bune, încercasesă mă ajute să le public, o dată mă dusese cu maşina de la CasaScânteii în centru, dar la un moment dat legătura se curmase brusc.Abia după decembrie 89 aveam să aflu că, în acel moment, nu maiputea ea să publice ceva şi toată viaţa i se afla sub semnulîntrebării, sub presiunea Securităţii.
Până la urmă, am ajuns la ea. Îmi amintesc şi acum felul în carerostea o anumită replică. Produsesem o "Recapitulare" în careinventariam, fără comentarii, bulele papale ale noii puteri, iaracum, din când în când, Tatiana îmi spunea zâmbind: "Ce-ar fi sămai facem noi o recapitulaaare?"
Evident, în redacţie, chiar dacă dădeam pe-acolo rar, am începutsă cunosc oameni. Cea mai mişto fază a fost cu Dinu Sorescu. Cândmi-a apărut - în fine! - "Viaţa la umbră", a scris despre ea nuchiar de rău, dar cu reproşul că tratează subiecte vechi, fărălegătură cu ce se întâmpla în acele momente în România. Lăsând la oparte faptul că suna ca aia cu "oglinidirea noilor realităţi alepatriei", era oricum ca nuca-n perete, de vreme ce, pe coperta apatra, Raul Costiniu făcea vorbire despre faptul că textele suntscrise cu mulţi ani în urmă. Aşa încât, într-o zi, am intrat laDinu şi, timid, i-am explicat ce şi cum. Şi-a cerut o mie de scuze,mărturisind că nu citise rândurile lui Costiniu şi precizând că şilui i-a apărut o carte după enşpe ani. Am devenit prieteni. Vorbabancului: "Ce era să fac!?"
•
Pe Raul Costiniu, cum ziceam, îl ştiam de mult. I-am citit toatecărţile, şi pe alea pe care nu le-a scris. La un moment dat, împinsde la spate de prietenul meu Ianoş - acelaşi Ianoş care, după cedebutasem în Complementul, îmi spusese cel mai neaşteptat lucru cese putea spune între doi aspiranţi la glorie (Ianoş e poet), mi-azis: "M-am bucurat de parcă aş fi fost eu" - mi-am luat curajulsă-i scriu o scrisoare lui Costiniu. Adresa o aveam tot de laIanoş. Nu ştiu de unde o avea el, dar - în ciuda faptului că etimid de i-e jenă să ceară restul la pâine - omul e supertare cânde motivat cultural. La începutul anilor 80, când eram colegi înacelaşi centru de calcul - v-am spus oare că sunt programator?; şiIanoş e -, mergea la premierele tuturor filmelor româneşti. Seîmbăca la patru ace, la fără zece era în faţa cinematografului şicând venea Daneliuc sau Piţa sau Nicolaescu (hai c-am glumit cuNicolaescu!), însoţit de un roi de rude, prieteni şi profitori, sebăga şi el foarte liniştit în suită, zâmbind şi invitîndu-l peregizor să intre. Ăla credea că Ianoş e de la protocol, de lacinematograf, de la comitetul de întâmpinare, mă rog - pazniciisălii credeau că e cu regizorul. Ca-n bancul cu matematicianul. Dealtfel, Ianoş a făcut Matematica. Matematică-Informatică. La fel caşi mine.
Raul mi-a răspuns şi mi-a plăcut şi mai mult de el pentru cămisiva era cu ştersături. Sunt un fan al oamenilor care scriu, simtşi trăiesc fără ciornă. După aia l-am sunat. Aveam numărul de la -ei!, ia să vedem, ghiciţi? Mi-a răspuns de parcă ne ştiam de cândlumea: "Te saluut, domnule!" Ce-a urmat ar umple o carte şi eu n-amde gând să scriu o carte. Pe scurt: l-am vizitat de nenumărate ori,în două locuinţe succesive, prima cu o cameră-foişor, cu ferestreîn arc de cerc, deschise spre un colţ tăcut de străzi, cu canapeleşi cu o măsuţă joasă pe care un televizor Sport părea să fiedeschis permanent, i-am fumat BT-urile, i-am băut vodca şi i-amgâdilat caniche-ul alb, pe urmă s-a mutat într-un bloc mai mare şis-a lăsat de ţigări şi s-a apucat de pipă, iar căţelul s-a prăpăditşi în toţi acei ani am discutat genial.
După revoluţie, însă, am simţit din partea lui o răceală pe carenu ştiam cum să mi-o explic. Într-o zi, ieşind noi să bem o bere lao terasă - împrejurare unică - a început să-mi tot zică "Eu nu amnimic cu ce scrii tu în Ţara liberă", până când în fine mi-a picatfisa că, ba da, avea ceva, era incomodat de presupusul meuextremism. Eram extremist? Mmmm… să vedem… Eram nelipsit de lamintinguri şi strigam din toată inima - chiar din inimă, pe bune:"JOS IO-NES-CU!" Dar în articole căutam să fiu ceva mai reţinut.Poate că nu-mi ieşea, mai ştii?
Oricum, nu vroiam să-l pierd pe Raul (paranteză: folosescprenumele, şi la el, şi la Andrei, şi la Tatiana, şi la alţii, nuca să mă dau mare, ci pentru că - aşa cum se va vedea - mai devremesau mai târziu oamenii ăştia m-au încurajat să ne tutuim), aşa căi-am spus că, după părerea mea, este o blasfemie să susţii că nus-a schimbat nimic. Prieteni! A ieşit brusc soarele! Faţa i s-aînseninat, brăzdată de un zâmbet, şi aproape aş putea spune că l-amauzit oftând. "Domnule", mi-a zis, "dacă gândeşti aşa, atunci poţicritica orice şi pe oricine!" Imediat după aceea mi-a cerut să-ispun Raul. Şi uite-aşa am ajuns eu să mă tutuiesc cu Costiniu.
•
Până să devin ziarist de-adevăratelea, mi-a fost dat să adaug ocoda nesperată celor opt ani de teatru amator - v-am spus oare căam fost actor amator? Am jucat în câteva sute de spectacole şi amluat Premiul I de interpretare, pe ţară, meserie! -, prestând înfaţa a vreo sută de mii de spectatori.
Puţină istorie. După finala CCE de la Sevilla, Steaua a maiajuns o dată în ultimul act al Cupei Campionilor, numai că de dataasta a fost călcată în picioare de AC Milan: 4-0, două goluri VanBasten, două Gullit, frăţeşte. Atunci am scris o variantă laScrisoarea a III-a ("Gullit însuşi mână-n luptăvijelia-ngrozitoare/ Care vine, vine, vine, dă şi mingi printrepicioare") care a ajuns să circule pe la cunoştinţelecunoştinţelor. Un coleg al sor-mii, după ce a citit parodia, i-azis: "Te rog, pe ăsta să nu-l puneţi să stea la cozi…" (N-au ţinutcont, staţi liniştiţi). După revoluţie, individul, pe nume DinuGolea, a pus pe roate, cu alţi câţiva, Bibicul, care era pe-atunciconcurenţă serioasă la Farfuridi, portdrapelul umorului fărăfrontiere. Dinu m-a căutat să-mi ceară "ceva ca aia". I-am trimisnişte texte, pe care le-a publicat, insistând totuşi: "Da' o poezieca aia…?" Spre sfârşitul lunii mai 1990 (aici încep să bată tobeleşi pe ecran apare numărătoarea inversă) am scris în fine o variantăcare avea în centru "Şi, ca voturile-n urnă, şi, ca ropotul degrindeni,/ Orizontu-ntunecîndu-l, vin mineri de pretutindeni!". Aapărut, în Bibicul, în dimineaţa zilei de 13 iunie. Noroc c-au fostvânzătorii băieţi deştepţi şi-au ţinut-o o săptămână subtejghea.
Va urma
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
