Pe 10 mai, in urma cu 77 de ani, se nastea pictorul Vasile Celmare, unul dintre marii inovatori in plastica romaneasca a secolului XX, avand la activ un important numar de expozitii nationale si internationale, de grup si individuale. Totodata, Vasile Celmare a fost profesor la Catedra de arta monumentala a Institutului "Nicolae Grigorescu" din Bucuresti. Un nume predestinat marilor experiente, desi inceputurile nu pareau sa vesteasca acest lucru. (Marcela Gheorghiu)
Am aparut pe lume la tara, intr-o casa de gospodari asezati din comuna Breaza de Sus, judetul Prahova, o localitate de poveste, ca o farfurie, unde iarna nu batea crivatul, iar zapada cadea din abundenta, umpland farfuria, spre bucuria celor mici. O localitate in care oamenii, pe cat erau de instariti, pe atat erau de pasionali. Si traiau mult. Strabunicul meu a murit la 116 ani, dar sa nu creada cineva ca a fost un caz izolat in Breaza. Sau, mai exact, a fost un caz, insa numai fiindca atinsese 116 ani, caci varste precum 102, 103, 105 ani erau obisnuite in acea zona. De aceea i s-a si spus bunicului "Cel mare". A trait atat de mult incat, inainte de el, nu-si amintea nimeni cine a mai fost. Am mostenit, asadar, porecla data strabunicului si, daca ma gandesc ca am implinit de curand 77 de ani, numele acesta pare sa-si pastreze si astazi semnificatia de odinioara. Cu prenumele Vasile am avut de asemenea noroc. La botez, toata lumea voia sa-mi spuna ori Mircea, ori Stefan. Va dati seama... Stefan Celmare, Mircea Celmare. Noroc cu nasul meu, care era colonel si care a hotarat ca ma va chema Vasile. Mai bine asa. Decat sa ma cheme ca pe cei doi mari voievozi, mai bine ca pe marele parinte al bisericii.
Tata a fost mecanic la Caile Ferate. De la el am mostenit calatoriile gratuite cu trenul, liceul gratuit, internatul gratuit - o binecuvantare in acele vremuri in care a-ti trimite copilul la scoala implica un sacrificiu imens din partea parintilor. Adevarul e ca multe lucruri bune au facut ceferistii pentru copiii lor. Trebuie sa spun ca la liceu se intra foarte greu. Daca nu aveai media 7,50, pierdeai internatul, iar cu o medie mai mica de 7, pierdeai liceul. Eu am facut Liceul Aurel Vlaicu din Bucuresti intre 1943 si 1951, deci am beneficiat din plin de gratuitatile amintite.
Razboiul vazut de la Breaza
Primele patru clase le-am facut acasa, la apreciata Scoala nr. 1, vecina cu Strajeria din Breaza. Aceasta scoala se numara printre putinele care aveau si gradinita. Daca stau sa ma gandesc, erau anii razboiului si totusi, pentru mine, ca si pentru ceilalti copii din sat, acesta nici n-a existat; l-am "vizionat" de pe deal. Batalii adevarate, pe care si-ar dori sa le vada orice copil! Si ce infruntari aeriene aveau loc! Parintii erau speriati, fluierau gloantele pe deasupra noastra. Adevarul e ca pana astazi am ramas la parerea ca bataliile aeriene sunt cele mai spectaculoase din cate exista intr-un razboi; pai sa vezi tu, copil fiind, avionul facand buuum sau aterizand in flacari... Sa fiu iertat ca gandeam asa, dar la varsta aceea frageda noi nu puteam percepe traumatismele si dramele razboiului.
Imi amintesc ca, o data, americanii au bombardat rafinaria de la Campina, aproape de Breaza. Aparatele lor zburau destul de jos. Ne duceam cu donita la apa, cand am vazut avioanele noastre de vanatoare ridicandu-se deasupra lor... I-au facut zob pe americani. Sub ochii nostri. Am fost mandri de isprava aviatiei noastre si multa vreme am tot povestit cele vazute si intamplate. Eram copii, dar ce sentiment patriotic puternic ne stapanea! Din pacate, aveam sa ne dam foarte curand seama ca lucrurile nu erau chiar atat de amuzante cum le vedeam noi. Am inteles acest lucru atunci cand familii intregi au inceput sa se refugieze in comuna noastra. Veneau in Breaza pentru ca acolo se afla Centrul de Strajerie si credeau ca vor fi mai in siguranta...
Centrul acesta avea cladiri importante, cinematografe, intr-un cuvant, era civilizatie. Imi amintesc ca venea adesea in vizita regele Carol al II-lea; am dat si mana cu el. Si nu numai cu el, ci si cu Mihai.
Aflandu-se scoala in apropierea Strajeriei, uniformele noastre le imitau pe cele de strajeri. Nu ne mai incapeam in piele de mandri ce eram de ele, cu grade pe umar - unul, doua, trei, dupa cat de bine invatai - si cu fluierul de gat. In fiecare dimineata eram adunati in careu, in jurul stindardului inaltat in curtea scolii, si eram controlati daca avem unghiile taiate, daca ne-am spalat, daca ne-am facut pantofii. Ce mai, eram invatati cu disciplina. Si apoi, aveam niste invatatori cum eu rar am mai intalnit dupa aceea (daca ar fi sa fac o reforma in invatamant, as face-o mult mai interesanta decat au facut-o toti ministrii educatiei de dupa '89). Ar mai trebui sa spun ceva, desi nu are nici o legatura cu restul povestirii: cinci ani ne-a fost primar actorul Ion Manolescu, descendent al unei vechi familii din Breaza, ca si a noastra, de altfel. Personal, cred ca Breaza a fost un loc de transhumanta. Din cauza asta cred ca s-a pastrat pana astazi cultul oilor pe acel meleag. Pastorii care veneau cu turmele din Ardeal, inainte sa coboare in Baragan, se opreau la Breaza. Oamenii din Breaza erau ordonati, gospodari. De asta, era o rusine sa nu ai gospodaria curata, sa nu-ti faci un cheag. Cel mai sarac taran din comuna avea douazeci de oi si nu-mi amintesc sa se fi vaitat cineva vreodata de foame.
De unde stiu sa desenez
Pe mine nu m-a invatat nimeni sa pictez sau sa desenez, asa cum s-a intamplat cu multi alti artisti care au avut parte de prezenta in primii ani de viata a unor initiatori in artele acestea frumoase. Cred ca am invatat singur atunci cand ma punea mama sa-i maresc, pe hartie, diferite modele de ii si fote, caci trebuie sa spun: cusaturile de Breaza erau vestite pe atunci, iar la noi in casa se lucra mult. Mama imi arata cum sa fac, iar eu faceam. Desi era taranca, m-a invatat, inca inainte sa merg la gradinita, sa citesc, m-a invatat poezii, cantece, ceea ce era mai rar intalnit pe vremea aceea in mediul rural. Din acest motiv, probabil, s-au minunat si educatoarele cand au vazut ca stiu alfabetul. Niciodata nu m-au luat femeile in brate ca la cinci ani: eram dolofan, pistruiat, cu par rosu si ochi albastri. Nu mai puteau educatoarele dupa mine.
Dar sa revin la primii pasi pe taramul artistic. Toamna si primavara erau pentru mine un chin. Ploua cu galeata, ploua fara oprire, iar eu ma plictiseam ingrozitor. Acasa nu aveam altceva decat niste creioane si o tablita. In aceste doua anotimpuri, toata ziua nu faceam altceva decat sa desenez si sa sterg, iar sa desenez si iar sa sterg... Pe scurt, primavara si toamna nu ieseam din casa! In schimb, cand venea iarna, pentru mine se pogora raiul pe pamant: de dimineata pana seara stateam pe derdelus, iar pe la varsta de sase ani am invatat chiar sa schiez. Aveam la Sinaia niste veri campioni nationali la schi si bob. Cand au vazut ei ca imi plac sporturile de iarna, s-au hotarat sa-mi dea o mana de ajutor si mi-au adus din Suedia, unde participasera la un concurs, o pereche de schiuri. In general insa, schiurile ni le faceam noi. Mergeam la dogarul din comuna si-l rugam. El se pricepea, ca doar facea butoaie. Apoi iarna trecea si veneau, din nou, ploile, iar eu, ca sa nu ma plictisesc ingrozitor, ma intorceam la tablita mea si la creion.
Asa am invatat sa desenez. Singur. Mai tarziu, cand am ajuns la scoala, m-am nimerit coleg cu Dan Grigorescu; il avusesem coleg si la gradinita, caci eram de-un leat. Iubitori de cultura, prieteni de familie cu primarul, parintii lui faceau parte din elita intelectuala a comunei si se bucurau de mare prestigiu, inclusiv in scoala noastra. Asa se explica faptul ca i-au picat in mana niste caiete ale mele cu desene. Se pare ca l-am impresionat cumva, de vreme ce, nu dupa mult timp, mi-a facut cadou o cutie cu acuarele, incurajandu-ma sa perseverez: "De acum incolo, in fiecare duminica, vii la noi, acasa". Si asa am facut.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
