Cine va studia evolutia muzicii dodecafonice si atonale in Romania nu va putea ignora creatia unui compozitor si muzicolog care, de aproape cinci decenii, reprezinta un reper al vietii muzicale clujene. Este vorba despre maestrul Vasile Herman, autor al unor lucrari de o originalitate indiscutabila, interpretate pe scenele de concert din tara si din strainatate: oratorii si cantate, opere, muzica simfonica, muzica de camera instrumentala si vocala, lucrari concertante si corale. Debutand cu compozitii intr-un stil folcloric-diatonic, Vasile Herman si-a imbogatit creatia cu elemente cromatice, aspirand spre universul neoclasicismului si al neobarocului. Cu mare interes au fost primite lucrarile anilor ''60, cand compozitorul a intuit legatura subtila dintre muzica si matematica si a abordat tehnica seriala, aleatorismul, organizarile matematice ale materialului melodic. Concomitent, a publicat nenumarate studii consacrate limbajului muzical, romanesc si universal, evolutiei formelor si stilului in creatia autohtona. La 77 de ani, Vasile Herman are nenumarate proiecte. Zambeste optimist si spune: "Ramane de vazut daca timpul si sanatatea imi vor permite sa le si realizez". (Radu Constantinescu)
Biografia compozitorilor incepe, de obicei, cu evocarea stramosilor care, eventual, ar fi avut aptitudini muzicale. Nici la mine aschia nu a sarit departe de trunchi. Tata a terminat Teologia la Gherla, avand la absolvire atat calificarea de preot, cat si de profesor de latina - nu de romana, deoarece Legea Appony din 1907 interzicea limba romana in facultati. In timpul studiilor, a fost numit cantus praefectus, conducatorul cantaretilor, un om cu voce buna, cu auz muzical. Bunicul din partea tatei, Vasalia Pintii, era cantaret de biserica, iar bunicul din partea mamei era un preot cu dotare muzicala, cu o voce frumoasa, pretuit de sateni, paroh in comuna Apa din actualul judet Satu Mare. In legatura cu prestigiul pe care bunicul meu din partea mamei, Alexandru Pop, l-a avut in fata enoriasilor, as putea sa povestesc o intamplare de prin 1955, la 25 de ani de la moartea sa. Eram preparator la Conservatorul din Cluj si am cerut rectoratului sa-mi ofere posibilitatea de a culege folclor. Prima oprire a fost in comuna Apa, unde le-am solicitat satenilor sa interpreteze cantece populare locale. Spre surprinderea mea, fara nici un succes. Pentru ei eram un surtucar de la oras si am aflat mai tarziu ca ma suspectau ca voiam sa-i conving sa se colectivizeze. Vazand ca taranii imi inchid usile in nas, m-am dus la invatator si i-am povestit ce s-a intamplat. Acesta a zambit, apoi a plecat in sat, a vorbit cu cativa oameni si le-a spus: "Mai, baiatul asta care va tot bate la cap este nepotul popii cel batran". Din acel moment,mi s-au deschis toate usile. Imi amintesc ca un grup de tarani, avand intre 75 si 90 de ani, mi-a cantat atunci o colinda locala pe care am notat-o cu titlul "Hai, corinde!". In momentul in care au inceput sa cante, am avut impresia ca intru intr-un tunel al timpului care ma proiecta intr-un trecut indepartat, de legenda. Aceasta colinda mi-a deschis un orizont pe care ulterior l-am fructificat compunand un cor cu acelasi titlu, "Hai, corinde", si doua lucrari simfonice si camerale.
Mama avea si ea voce buna. Dupa cate imi amintesc din anii ''30, cand am auzit-o cantand, cred ca as putea sa o incadrez in ceea ce se numeste soprana dramatica sau mezzosoprana. Ea terminase Institutul Superior Pedagogic de la Debrecen si fredona acasa melodii de Francisc Hubic, care i-a fost profesor la Beius, si de "Tiberius" Brediceanu, pe care l-am cunoscut prin ''56-''57 la Bucuresti. Atunci mi-am amintit de cele povestite de mama: ea transcrisese acompaniamentul de pian al melodiilor originare la acompaniament de tambal. De ce? O familie preoteasca din Ardeal nu-si putea permite sa cumpere un pian si atunci a recurs la ceea ce se numeste tambalul unguresc, sau, in termeni stiintifici, cembalo ungarese, numit de romanii din Ardeal timbala. Aceasta timbala a stat in casa noastra pana prin anul 1946, cand am reusit, in sfarsit, sa ne cumparam un pian la care am putut exersa fara probleme.
Am avut o copilarie fericita si linstita, marcata de o serie de impresii muzicale care m-au marcat profund. La noi in casa se cantau romante, melodii de muzica usoara; mai apoi, cand a aparut radioul, ascultam cantecele lui Fanica Luca si ale tarafului sau. La reuniuni, auzeam cantece de pahar, de petrecere. Le ascultam si inconstientul meu le receptiona. Vacantele le petreceam la tara, in satul tatei, Mocira, la sud de Baia Mare. Mocira a fost pentru mine un spatiu aproape cosmic, incat atunci cand aveam sa citesc, peste ani, lucrarile filosofice si poeziile lui Blaga, aveam sa constatat ca il percep la fel. Aici, in Tara Lapusului, care alaturi de Tara Chioarului si de regiunea Codru reprezinta zona dacilor liberi, fiecare loc, pitoresc si misterios, avea pentru mine o valoare cosmica: la Rastoaca, la Carbunareasa, pe Poduri, pe Mocira.
Ce am retinut acolo din punct de vedere muzical? Alaturi de cantece, imi produceau o mare incantare anumite turnuri melodice rezultate din gamele populare, asa-numitele moduri, inflexiuni mixolidice. Uneori, seara, stateam pe buza dealului, iar jos, in vale, printre ierburile inalte, se auzeau franturi de cantec ale oamenilor care mai erau la munca, triluri de pasari, talangi de vite si, in acelasi timp, ca un ecou, baterea coasei pe un ic de metal, fundal de o sonoritate deosebita si pitoreasca. Daca mai adaug ca peste toate acestea se suprapunea dangatul clopotului care anunta vecernia, as putea spune ca eram martorul unei adevarate simfonii a amurgului. Alteori, rasunau peste sat cantece de inmormantare, de nunta sau pentru diferite ritualuri, slujba de la biserica, utrenia, paraclisul - sonoritati topite in creuzetul sufletului meu. Ulterior, sublimate in compozitiile de maturitate, s-au transformat in lucrari cameral-simfonice in care percutia aduce un freamat ce confera cameralului valenta simfonica. Zgomotele satului, inregistrate in subconstient, m-au determinat sa utilizez mult in compozitie, dupa anii ''60, timpanii, tobele, gongurile si alte instrumente care evocau ambianta in care m-am format.
Mi-as fi dorit inca de atunci sa invat un instrument. Ii invidiam pe cei care urmau Conservatorul local, institutie cu bune traditii de altfel. Parintii mei nu-mi prea apreciau aspiratiile muzicale, mai ales ca in timpurile respective profesia de artist, si mai ales cea de muzician, era asociata cu ideea unei boeme dubioase. Asadar nimeni nu a fost prea incantat cand s-a spus ca acest copil, adica eu, canta bine, intoneaza bine. Si, totusi, parintii m-au inteles si mi-au cumparat o vioara. La inceput nu stiam ce sa fac cu ea. Nu stiam sa o acordez, nu mi-a explicat nimeni cum se tine arcusul, scartaia ingrozitor. In schimb, ma incanta pianul. Aveam 6-7 ani. Imi amintesc ca, plimbandu-ma pe strazile din cartier, auzeam cum razbat din casa unei profesoare acorduri suave, compozitii frumoase, ritmuri saltarete (valsurile lui J. Strauss), sau mai sofisticate, dar accesibile unor copii care invatau pianul. Odata, trecand prin fata casei, am auzit niste acorduri si arpegii ingrozitoare, care m-au speriat de parca asteptam sa iasa din cladire un capcaun. Mult mai tarziu am aflat ca terifiantele sunete nu erau altceva decat acordul de septima micsorata.
Evident, pianul avea asupra mea o atractie irezistibila. Vioara am aruncat-o undeva intr-un colt. Timbala din casa parintilor, asezata pe patru picioruse in salon, acoperita cu o panza alba pe care erau brodate lire si note muzicale, ma atragea ca un magnet. Nu indrazneam sa ma apropii de ea, deoarece nu stiam cum se manuieste. Cateodata, insa, atingandu-i coardele, ii auzeam sunetele stranii, care m-au urmarit toata viata. Ulterior, in cariera mea de compozitor, am asternut baghete de metal peste corzile pianului, care sunau oarecum apropiat cu sunetele timbalei.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
