La Muzeul National al Indianului American de pe Mall-ul din Washington D.C. se poate vizita o expozitie de vesminte purtate de femeile triburilor din Marile Campii, intitulata “Identitate prin design. Traditie, schimbare si sarabatore in rochiile femeilor bastinase” (Identity by Design. Tradition, Change, and Celebration in Native Women’s Dresses).
In majoritatea muzeelor de etnografie sau de istorie naturala unde exista si sectii de antropologie sunt expuse, aproape exclusiv, piese din imbracamintea razboinicilor si capeteniilor indieni printre care, arar, se strecoara si cate un vesmant femeiesc. Aceasta nu din cauza unei lipse de interes sau de valoare estetica a acestor exponate ci, din simplul motiv ca, in viziunea organizatorilor acelor prezentari, femeile indiene detineau o pozitie inferioara in cadrul comunitatii, iar hainele lor simple nu puteau intra in competitie cu splendoarea celor purtate de sotii lor care, atunci cand nu erau ocupati cu vanatoarea ori cu razboiul, acordau timp indelungat toaletei si decorarii personale. Muzeul amintit a decis ca este cazul sa scoata la lumina din bogatele sale colectii aceste piese de exceptionala valoare spre a le evidentia rafinamentul si eleganta.
In Preeriile Nordice, in zona Platoului si a Marelui Bazin erau folosite rochii facute din doua bucati de piele subtire de caprioara sau antilopa in vreme ce, in Preeriile Sudice, unde era cald, se foloseau rochii din trei bucati de piele, cea de-a treia formand o capa ce putea fi detasata cand temperaturile erau mai ridicate. Pieile pastrau, in mare, forma naturala a animalului jupuit, rexpectiv picioarele si coada; in consecinta, rochiile nu aveau linii drepte, ca in moda albilor, ci ondulate. Dar, pentru a ascunde aceste neregularitati, marginile erau crestate in franjuri fine. La acest decor simplu se adaugau siruri de canini de elan, ce erau cusuti pe pieptul rochiei. Cum, insa, un elan nu avea decat doi canini iar, pentru ornamentarea vesmantului erau necesari foarte multi asemenea dinti pe care, un vanator, oricat de dibaci ar fi fost, nu-i putea procura doborand atatea animale intr-o intreaga viata, acestia au inceput sa fie “falsificati” prin cioplire in os. De la varsta frageda, fetitele erau invatate de bunicele si de mamele lor cum sa croiasca si cum sa ornamenteze o rochie astfel ca, la adolescenta, ele erau croitorese perfecte si-si puteau confectiona singure rochia ceremoniala pe care o imbracau in cadrul riturilor de trecere. Era mandria lor sa poarte un vesmant ce le iesise din propriile maini.: aceasta demonstra ca sunt pregatite sa devina sotii harnice si pricepute.
Expuse unele langa altele, rochiile femeilor Lakota (Sioux), Cheyenne sau Blackfoot, ori Assiniboine, Crow, Comanche si Kiowa aveau, in mare, elemente comune, dar difereau in modul de ornamentare si in cromatica. Era evident atat specificul tribal, cat si unitatea in diversitate. Confectionandu-si vesmintele de sarbatoare in spiritul traditiei, femeile indiene de astazi participa la mari adunari tribale si intertribale ce devin adevarate concursuri de frumusete si eleganta din preerii.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
