Ma mai simt norocoasa si pentru ca pe parcursul vietii mele am vazut cum a cazut comunismul, si pentru ca am ajuns peste câtiva ani la New York, orasul pe care continuu sa-l iubesc si sa-l recunosc si azi ca fiind locul meu. Un timp am trait cu senzatia ca ma aflu in cel mai puternic loc din lume, departe de orice convulsie, politica, economica sau sociala, care puteau avea loc oriunde in alta parte, doar aici nu. Ne instalaseram in prosperitate, toate mergeau bine, aveam planuri si vise si ele se indeplineau pe rând, unul câte unul, incât singurul meu regret era ca nu am ajuns mai devreme in tara asta.
Amintirile din România se voalau incetul cu incetul, atenuându-si asperitatile si rotunjind colturile in care odata ma lovisem. Distantele functioneaza salvator, oceanul spala, departarea ajuta la reconciliere, se estompeaza stridente, insatisfactii, umilinte si incepe sa bata un fel de briza generoasa, superioara, in care uiti si ierti si indulcesti de bunavoie trecutul, stiindu-te acum in siguranta si la adapost. America era acel urias cu capul in cer si talpile in ocean la umbra caruia te simteai protejat.
Atacul din 11 septembrie 2001 i-a retezat nu doar doi dinti din fata, dar a modificat si psihologia imperiului cladit pe siguranta, incredere si pe sentimentul ca ar fi inviolabil. Dintre toate relele din Cutia Pandorei deschisa in acea dimineata de septembrie, frica s-a instalat cu un evantai amplu de nuante bine speculat de administratiile care au urmat.
Daca pâna atunci americanilor le era frica mai ales de moarte ori de insomnii, iar anxietatile lor erau mai mult legate de alienarea tipica societatii de consum competitive si de presiunea de a tine pasul cu un mecanism performant, in era post-World Trade Center au aparut forme de frica necunoscute si neexperimentate istoric de catre un popor caruia nu i s-au refuzat prea multe si pentru care notiunea eterica de vis… avea materialitate si consistenta verificate de generatii. Uriasul isi arata vulnerabilitatea si in momente de slabiciune se instaureaza patologii chiar in peretii marilor imperii, asemenea bolilor gata sa loveasca un organism sanatos si puternic al carui sistem imunitar e la un moment dat afectat.
Au urmat timpuri de incertitudini si de tensiune. Ne era frica sa luam metroul, sa intârziem prea mult in locuri aglomerate, sa deschidem corespondenta dupa ce sute de plicuri se dovedisera infestate cu antrax, sa zburam cu avionul, sa urcam cu liftul in zgârie-norii din Manhattan, ne era frica de un alt atac, iar mass-media ne intretinea bine spaima anuntându-ne in fiecare zi care este nivelul de pericol.
Administratia Bush si-a consolidat si ea puterea pe frica noastra, luându-si avantaje politice nemeritate, instaurând forme de control si dominatie fie pe fata, fie camuflate, de la crearea unor institutii noi de securitate nationala, la libertatea de a supraveghea telefoanele ori mijloacele de comunicare ale celor posibililor suspecti, de la declansarea razboiului in Afganistan si mai târziu in Irak, la identificarea unei axe a raului si reintroducerea torturii in Guatanamo Bay. Un val de antiamericanism s-a raspândit in toata lumea si numarul aliatilor Statelor Unite a scazut vizibil odata cu macinarea sistemului pe dinauntru, pe de o parte din cauza propriilor erori economice si financiar-bancare, pe de alta parte din pricina datoriilor masive catre China si a dependentei de petrolul strain.
"Divide et impera!" s-a transformat in "Sperie si domina!" Manipularea maselor se face mai usor daca sunt tinute in frica si amenintari. Iar americanii s-au conformat. L-au reales pe Bush in 2004 si au dat credit actiunilor Americii de aparare si ofensiva sub pretextul protectiei securitatii nationale.
Pentru noi, care am venit dintr-o tara fost comunista, metodele nu erau noi, detineam un mecanism de aparare si in plus fuseseram obisnuiti sa traim in frica. E adevarat ca era o altfel de frica, in interiorul unei dictaturi, care putea duce la acte abuzive sau absurde. Diferentele de mentalitate si de situatii intre cele doua culturi sunt evidente: in America, din frica oamenii apeleaza la credinta, noua ne era refuzata, aici puterea si-a luat ca aliat biserica, la noi a fost negata sau, fiind deja compromisa, nu ar fi reprezentat oricum o autoritate, revolta noastra era una tacuta, oscilând intre ironie, blazare, resemnare si lasitate, fiind aruncata de multe ori in derizoriu, in timp ce aici frica e luata in serios si tratata ca atare.
In paralel, sub adminstratia Bush-Cheney s-au dezvoltat acte de coruptie si multe dintre ele au fost bine ascunse pâna când criza economica a izbucnit cu accente dramatice la câteva saptamâni inainte de alegerile din noiembrie 2008, propulsându-l la Casa Alba pe Barack Obama, care promitea schimbari politice radicale si reinstaurarea visului american. Din pacate, pâna acum, bulgarele prabusirii economice pornit vertiginos in jos nu pare sa poata fi oprit.
In aceste zile, americanii traiesc in frica. Nu una generala, ca imperiul si-a macinat energiile din interior, ca urmeaza o era cu noi aliante politice si economice in care America nu va mai detine suprematia absoluta si va trebui sa faca probabil loc la masa puterii si altor natiuni; nu ii sperie criza mondiala care va reformula poate valorile si standardele de viata, nici efectul de bumerang al globalizarii care secatuieste economia nationala. Este o frica punctuala, concreta, de fiecare zi. Americanilor le e frica sa se duca dimineata la serviciu ca sa nu afle ca tocmai au fost dati afara, le e frica sa deschida scrisorile de la companiile de investitii sau asigurari ca sa nu vada cât au pierdut din pensie sau din economii, le e frica sa faca imprumuturi de la banca, sa cumpere o casa sau s-o vânda, sa cumpere o masina noua, le e frica sa nu se imbolnaveasca pentru ca si-au pierdut asigurarea medicala sau n-au avut-o niciodata, le e frica sa accepte aprobarea de a urma o facultate pentru ca nu isi pot plati taxele, le e frica sa deschida televizorul pentru ca stirile proaste curg una dupa alta: zilnic sunt confiscate case, falimenteaza business-uri, bursa cade si numarul escrocilor pe scara mare descoperiti si dezvaluiti este in crestere.
Emigrantilor veniti in ultimii ani le e frica sa nu fie nevoiti sa se intoarca inapoi in tarile lor, care nici ele nu se simt prea bine, si descopera cu amaraciune ironia sortii: sa fugi spre mai bine si sa descoperi ca e mai rau decât in locul de unde ai plecat.
Celor ajunsi la vârsta pensionarii le e frica sa se retraga pentru ca nu vor avea din ce trai, tinerilor proaspat absolventi le e teama ca nu-si vor gasi de lucru, clasa mjlocie e speriata ca va saraci si toti se tem ca standardul lor de viata se va deteriora dramatic, ca nu isi vor mai putea permite case si masini mari, confort si bunastare si, mai grav, le e teama ca visul american s-a evaporat si ca pe parcursul vietii lor nu vor mai apuca sa prinda o redresare substantiala, ca America nu va mai fi niciodata aceeasi.
Pe fondul nostru de frica, politicienii isi fac netulburati jocurile mai departe: cei aflati la putere ameninta cu dezastre si catastrofe, cei din opozitie isi pregatesc alegerile viitoare, asa ca doar acuza si se opun oricarei incercari de iesire din marasmul economic. Frica de viitor a modificat psihologia americanului si a sadit neincredere in institutii si in autoritatile care le guverneaza viata, lucru de neconceput pâna de curând pentru un popor cinstit, muncitor, credul si sigur pe valorile lui. Daca pâna acum americanii inghiteau painkillers, pilule de slabit, somnifere si antidepresive pentru psihicul atacat de fobiile societatii de consum, probabil vor fi identificate boli noi legate de psihologia crizei, iar companiile de medicamente vor aparea in curând cu pilule impotriva spaimei de viata si de viitor.
Vecinul meu, armean specializat in politici bancare si spiritualizat cât sa-si pastreze mintea sanatoasa si umorul viu, m-a linistit cum s-a priceput mai bine: "Daca ti-e frica de viitor, inseamna ca traiesti cu sentimentul ca el ar exista. Gresit. Timpul numit de noi si perceput ca viitor e acum. Urmatoarea clipa este viitor si peste doua clipe viitorul va fi deja trecut. Viitorul se consuma instantaneu, dar noi il proiectam mai departe de clipa de fata ca sa ne aruncam o iluzie inainte si apoi sa pedalam cât ne tin puterile s-o atingem. Masochism. Daca nu suferim, nu ne simtim utili sau responsabili. Daca nu ne chinuim, inseamna ca lasam impresia ca n-am inteles nimic".
Multumita de ideea vecinului meu ca viitorul ar fi cu fiecare clipa deja trecut, m-am concentrat pe prezent. Dar daca nici el nu exista? m-a fulgerat spaima. E de la sine inteles ca prezentul trece in trecut si mai repede decât viitorul. Ce mai ramâne atunci? Clipa. Anticii au stiut si ne-au spus-o de la inceput. "Carpe diem". In momente de criza, recursul la filosofie e salvator. Când ti-e cel mai greu, filosofia, cu cât e mai pesimista, cu atât face mai bine, iti ridica moralul si iti menajeaza orgoliul, aruncând vina esecului personal pe umerii Universului incapabil sa se optimizeze. Iar din pesimism si catastrofa, cu o picatura de cabotinism, se poate trai foarte bine. Reteta am incercat-o pe vremea comunistilor, dar functioneaza bine si azi, si aici. Am adoptat deci disperarea si din perspectiva asta lucrurile se vad imblânzite, iar stirile isi atenueaza gravitatea.
Cinic vorbind, da, traim vremuri interesante, cine stie ce ne mai pune la cale viitorul, acea clipa de neatentie care cade cu repeziciune in trecut.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
