Intrarea în tezaurul cu aur de la Banca Naţională este posibilă numai deschizând o uşă blindată masivă. E însă nevoie de trei chei, care să fie acţionate toate deodată. Iar aceste trei chei sunt în gestiunea unor importanţi funcţionari din Direcţia de Emisiune Monetară. Toţi trei vin în faţa uşii blindate, introduc cheile în acelaşi timp şi le învârt toţi deodată. La fel merg lucrurile şi în faţa tezaurului cu bunăstare. Iar cele trei chei, cu care poate fi deschis dosarul, sunt PIB-ul, ordinea financiar-salarială şi inflaţia.
Apropo de inflaţie. Notam, în comentariul de miercurea trecută, că optimă este numai mişcarea preţurilor în jur de 2 la sută. Nu mai mult şi nu mai puţin. Am explicat şi motivele. La o dinamică de sub 2 la sută mă voi referi pe larg miercurea viitoare. Acum mă voi opri la creşterile mai mari ale preţurilor.
Ani în şir, începând din noiembrie 1990, creşterile galopante de preţuri au avut acelaşi efect: consumul populaţiei a scăzut dramatic. De fiecare dată, inflaţia a alergat mai iute decât câştigurile, aplicând lovituri drastice puterii de cumpărare.
Mărfurile şi serviciile s-au scumpit cu 300 la sută în 1993 şi cu 154 la sută în 1997. Acestea au fost vârfurile. Dar din noiembrie 1990 şi până în 2004, an de an, preţurile au crescut cu două cifre. Sigur, au crescut în medie. Se ştie însă că media este o speranţă… matematică. Unii analişti – evident cinici – , spuneau că această speranţă este atât de mult împinsă spre absurd, încât ni se induce ideea că stând cu un picior pe o plită fierbinte şi cu celălalt pe un bloc de gheaţă ne putem simţi în medie… bine! Cert este că indicii inflaţiei, care reprezintă un raport între valori medii ale preţurilor în momente diferite, au înfăţişat de multe ori o dinamică destul de cuminte în perioade în care populaţia era alarmată de scumpiri. Mediile au capcanele lor, ele surprindeau deseori mişcări ceva mai lente ale preţurilor pe un eşantion larg, de mii de produse, deşi scumpirea coşului în care se adunau mărfuri de bază în consumul zilnic se manifesta violent. Pentru că, iată, în timp ce media anuală a inflaţiei în ’97 indica o creştere de 154 la sută, pâinea s-a scumpit cu 155 la sută, laptele cu 173 la sută, legumele cu 166 la sută, carnea de porc cu 240 la sută, gazele naturale cu 265 la sută, transportul CFR cu 263 la sută, poşta şi telecomunicaţiile cu 345 la sută, împingând costul vieţii spre limite greu de suportat.
Sigur, mediile au rostul lor în cunoaşterea şi înţelegerea fenomenelor de masă. Calculându-le, fie ca medii statistice simple, fie ca medii ponderate, putem să aflăm şi să analizăm fapte şi întâmplări ce compun mişcări de anvergură: inflaţie, consum, producţie. Comunicarea se distinge îndeosebi prin conţinutul cantitativ. Cât priveşte calitatea informaţiilor, ea este asigurată numai dacă fenomenul analizat are un grad înalt de omogenitate. Să zicem: posibilităţile românilor de a-şi cumpăra pâine, lapte sau carne. Fără să ne spună însă prea mult despre cum se alimentează populaţia. Tot aşa cum preocuparea unui segment al populaţiei pentru bunuri de consum scumpe, să spunem pentru limuzine sau case de lux, ne putea da o idee despre formarea polului bogăţiei în societatea românească, dar asta nu înseamnă că societatea în ansamblu nu o ducea greu cu banii şi că nu era lovită dur de inflaţia galopantă. Pentru că indexările, care acopereau în jur de 80 la sută din media inflaţiei, nu acopereau creşterile mult mai mari la produsele de bază.
Din noiembrie 1990, an de an, preţurile în România au crescut continuu. Salariile au crescut şi ele, dar saltul a fost mai lent. Inflaţia a fost deliberat distribuită în rolul de aspirator, cu misiunea de a absorbi surplusul de bani din casieriile întreprinderilor şi de la populaţie. Atenţie însă: surplus nu faţă de nevoi, ci faţă de mărfurile şi serviciile existente pe piaţă. Pentru că, după 1980 îndeosebi, suboferta (produse şi servicii cu mult sub masa banilor de pe piaţă) a fost expresia concentrată a unei crize economice prelungite. Pe acest fond s-a trecut, treptat şi cu limite greu de înlăturat, la liberalizarea treptată a preţurilor. Cum însă producţia a continuat să scadă, anii de recesiune fiind mulţi, între 1990 şi 1999, preţurile au urcat. Banii populaţiei au fost aşadar aspiraţi în mare parte de inflaţie. S-au dus pe Apa Sâmbetei. Nici CEC-ul, nici băncile nu i-au putut proteja. Economii strânse într-o viaţă de om s-au spulberat în câţiva ani. Aşa a fost până în ’94. De atunci însă, pe fondul reformării sistemului bancar, băncile au început să practice dobânzi prin care au pus sub protecţie banii economisiţi de populaţie.
O soluţie raţională n-a putut fi, în nici un caz, un ritm mai alert dar singular al creşterii veniturilor. Fiindcă deseori a dus la ruperea legăturilor normale între muncă şi plata muncii.
