Ciclul dinamicii negative a preţurilor şi-a încheiat cursa. Din ianuarie 2017, lună de lună, rata inflaţiei e peste zero. Şi e în creştere. Banca Naţională a comunicat marţi, prin vocea guvernatorului, că a revizuit prognoza pentru acest an. Rata prognozată a inflaţiei pentru decembrie 2017 e acum de 1,9 la sută.
Aşadar, inflaţia se întoarce. Ceea ce ne dorim este să nu urce mai mult de 2 la sută. Asta îşi doresc, de fapt, toate ţările din Uniunea Europeană.
De aproape 27 de ani, de la 1 noiembrie 1990, măsurăm inflaţia. Portofoliul de lecţii desprinse, în tot acest timp, dintre cele cu adevărat semnificative, e voluminos. Recapitularea acestor lecţii este fără îndoială folositoare. Nu doar pentru aduceri aminte. Ci pentru că mai avem de învăţat. Căci inflaţia mare a trecut, de deflaţie am scăpat, iar acum e vremea inflaţiei rezonabile, de fapt modice. Dar războiul cu creşterea preţurilor continuă. Societatea românească a cucerit un cap de pod important şi nu are dreptul să-l piardă.
Paradoxal, inflaţia s-a dezlănţuit în România în 1946. După ce se încheiase Al Doilea Război Mondial. Scriu „paradoxal” fiindcă firesc ar fi fost ca inflaţia să se fi cuplat cu războiul. Dar se vede că n-a fost aşa. A fost într-adevăr ceva inflaţie în Al Doilea Război Mondial, dar nu atât de mare încât să perturbe economia. Lecţia Primului Război Mondial – când supraîncărcarea canalelor circulaţiei cu bani de hârtie şi umflarea preţurilor s-au produs pe fondul unor excese financiare dramatice – fusese bine învăţată. Abia după război, când ordinea comunistă se instaura în ţară, preţurile au luat foc în România. Pe fondul căderii economice, pe care „rechiziţionarea“ banilor în 1947 în loc s-o atenueze a accentua-o.
Războiul cu inflaţia, de după Al Doilea Război Mondial, a trecut prin două mari etape: prima începuse în 1945 şi s-a sfârşit în 1989; a doua a durat între 1990 şi 2000. Linia de demarcaţie între cele două etape fiind trasată de atitudinea faţă de piaţa liberă. E drept că şi economia comunistă, la şcoala căreia am umblat mai multe decenii, a avut tot piaţa ca mijloc de locomoţie. Numai că, în comunism, piaţa a fost un simplu cărăuş, ce a purtat în spate o economie greoaie, inflexibilă, plină de fixisme, în care toate deciziile erau luate „sus“, prin plan. Iar noi, multă vreme, am crezut în virtuţile acestui tip de economie. Dar numai noi, românii, am crezut? Sau numai noi, cei din lagărul comunist? Minţi dintre cele mai strălucite, din lumea occidentală, în număr relativ mare, au mizat pe economia comunistă. Desigur, cu speranţa declarată că va lichida inegalitatea dintre clase sociale şi dintre indivizi. N-a fost să fie aşa. Viaţa a spulberat visul, dovedind că în materie de economie, ca şi în plan social, sistemele concepute în laborator au pierdut competiţia cu sistemele impuse de natură.
În anul 2000, i s-a cam pus capăt inflaţiei. Atunci a început, practic, o nouă realitate: dezinflaţia. Creşterea preţurilor era tot mai lentă de la un an la altul. România trecea la dezinflaţie după un război epuizant cu inflaţia, care durase 54 de ani: din 1945 până în 1999. În 2000, o alegere devenise inevitabilă: ori economia românească avea să devină mai atractivă – prin mărfuri şi servicii cât de cât performante, care să aducă bani nu prin scumpiri, ci printr-o mai mare masă de produse –, ori risca să audă bătând şi mai puternic orologiul recesiunii. Mai ales că trecuseră nu ceasuri, nu zile, nu luni, ci ani la rând fără ca o mare parte a economiei să se fi sinchisit că timpul înseamnă bani. În tot acest timp am învăţat, deja, că „un pic” de inflaţie e mai mult decât necesară.
Spre deosebire de inflaţia mare, ce dezorganizează economia, o inflaţie modică ajută la reglarea pieţei prin preţuri. Din acest motiv, lumea în care trăim cochetează chiar cu „puţină inflaţie”. În ceea ce ne priveşte, n-am ajuns încă să batem în cuie o inflaţie modică. Problema României tocmai asta este: să-şi asigure „un pic de inflaţie”, în jur de 2 la sută, care de acolo… să nu mai urce.
