Între 2008 şi 2015 statul german a cheltuit 40 mld. euro să salveze băncile private, statul irlandez 47 mld. euro, iar cel spaniol 46 mld. euro, arată datele Eurostat preluate recent într-o prezentare de viceguvernatorul Băncii Naţionale Liviu Voinea.
Banii au fost daţi cu înţelegerea că vor fi recuperaţi prin vânzarea ulterioară a băncilor sau a participaţiilor bancare naţionalizate.
Irlanda nu a recuperat decât 800 de milioane euro din cele 47 mld. euro cheltuite, Grecia a recuperat 2 miliarde din cele 27 mld. de euro cheltuite, iar Spania a cheltuit 46 de miliarde, din care a recuperat 1,5 mld. euro.
Austria, care deţine prin Erste şi Raiffeisen circa 30% din activitatea bancară din România, a cheltuit 13 mld. euro pentru salvarea băncilor austriece, din care n-a recuperat niciun ban.
Italia, cu toate problemele recente din sistemul bancar, încă nu a ajuns să cheltuiască decât 3,5 mld. euro, din care a recuperat 0,5 mld. euro. Cea mai bună conectare la piaţă a avut-o Marea Britanie, care a cheltuit în primii ani ai crizei 15 mld. euro, însă a reuşit să recupereze rapid 4,5 mld. euro prin scoaterea la reprivatizare a participaţiilor bancare preluate în criză.
Oficialul BNR menţionează că România se află printre cele cinci state care nu au avut nevoie să intervină pentru a salva băncile. Este acesta un motiv de mândrie? Sau arată că nu avea ce salva, de vreme ce 90% din capitalul băncilor locale este deţinut de bănci străine?
Astăzi, oamenii au uitat cum băncile au venit cu mâna întinsă la statele lor după miliarde de euro pentru că altfel intrau în încetare de plăţi sau ar fi fost preluate de instituţii financiare din Asia.
Anomalia este că în continuare aceste bănci care au fost salvate cu zeci de miliarde de euro de către state dau note, prin economiştii lor, comportamentului bugetar sau financiar al ţărilor.
Nimeni nu-şi imagina în anii ’90 că statele occidentale vor ajunge să-şi salveze băncile şi de multe ori şi companiile industriale, cum s-a întâmplat cu Peugeot în Franţa, cu bani publici.
Teoria nu a mai funcţionat în 2008-2009, când tot sistemul financiar bancar occidental era aproape de colaps din cauza pariurilor riscante făcute pe piaţa americană.
Atunci în România criza s-a propagat rapid prin canalul exporturilor care s-au prăbuşit cu 30% şi ulterior prin canalul veniturilor bugetare, care au căzut sub estimări.
De asemenea, băncile străine prezente în România au presat pentru retragerea a 13 mld. euro aflate în rezervele minime obligatorii, astfel încât Banca Naţională, ca să nu devină vulnerabilă la atacuri pe curs, a fost nevoită să împrumute 13 mld. euro de la FMI, pe care între timp i-a şi rambursat.
Datele readuse astăzi în discuţie de viceguvernatorul Liviu Voinea nu fac decât să reamintească faptul că, deşi la sfârşitul zilei, de obicei, creditorul ordonă şi debitorul execută, în cazul acesta special al băncilor, care au fost salvate de state, relaţia de putere este în continuare invers.
Parcă mulţi au uitat ce spaimă a fost în cabinetele celor mai mari şefi de bănci din Europa în toamna lui 2008 şi iarna care a urmat şi cum s-au dus cu căciula în mână la guvernatorii băncilor centrale şi la miniştrii de Finanţe pentru banii necesari supravieţuirii.
Altfel, se vorbeşte de obicei despre „profesionalismul” din sistemul financiar-bancar şi „populismul” şi „lipsa de cunoştinţe”, de „educaţie financiar-bancară” ale celor mandataţi să conducă o administraţie.
Până una-alta, au fost salvaţi de la înec tocmai cei care dădeau lecţii de înot.
