Liderii europeni, care consideră că o mai puternică integrare la nivel European va rezolva criza euro, folosesc foarte rar cuvântul "federalism", făcând această formă de alianţă politică să pară stânjenitoare, scrie jurnalistul american Michael Goldfarb, într-un comentariu pentru BBC.
Deşi soluţia propusă de liderii europeni, în frunte cu Angela Merkel, are ca punct final federalizarea Europei, niciunul dintre politicieni nu rosteşte clar acest cuvânt.
Merkel susţine puternic ideea de a dezvolta structura Uniunii Europene, "ceea ce nu înseamnă mai puţină Europa, ci mai multă Europa".
Reprezentantul Germaniei în consiliul Băncii Centrale Europene, Joerg Asmussen, a mers chiar până la a spune că e nevoie de "împărţirea suveranităţii naţionale" în puncte cheie cum ar fi fiscalitatea şi bugetarea, iar aceste două elemente s-ar afla sub controlul unui parlament învestit cu puteri reale.
Ceea ce spun Merkel şi Asmussen, mai mult sau mai puţin răspicat, este că euro va fi salvat prin crearea unei Europe federale. Motivele pentru care politicienii se feresc de acest termen, federalism, sunt greu de înţeles, potrivit BBC, dat fiind că federalismul nu este o dogmă, precum marxismul.
Fostul premier britanic Margaret Thatcher a înţeles în urmă cu mult timp că euro nu avea cum să funcţioneze decât prin federalizarea Europei. În octombrie 1990, ea spunea în parlamentul britanic că "uniunea economică şi monetară nu este decât o portiţă către Europa federală, iar noi respingem categoric această variantă".
Deşi oamenii se opun ideii de federalizare, această formă de guvernare este prezentă în foarte multe locuri. Germania este o republică federală, iar federalismul are o istorie plină de succes, mai ales în lumea anglo-saxonă.
Filosoful John Locke a fost primul care a teoretizat termenul, în 1690, pentru a descrie felul în care guvernele se aliază. Locke a denumit această formă de alianţă "putere federativă".
La începutul secolului 18, teoria lui Locke avea deja o formă concretă. Anglia şi Scoţia negociau o uniune politică pentru a creea un front protestant împotriva Franţei catolice. În 1706, negociatorii scoţieni şi englezi au ajuns la un acord pentru unificarea insulei britanice într-un stat unitar. Următorul pas a fost ca parlamentele Scoţiei şi Angliei să ratifice "Actele de Unire".
Mulţi scoţieni nu au vrut să cedeze din suveranitate, ceea ce a determinat-o pe Regina Ana, monarhul ambelor ţări, să scrie o scrisoare parlamentului scoţian.
"O unire completă şi perfectă va fi fundamentul unei păci îndelungate: ea vă va proteja religia, libertatea şi proprietăţile; ea va elimina animozităţile dintre voi, precum şi geloziile şi diferenţele dintre regatele noastre. Această unire vă va spori forţa, bogăţiile şi comerţul; iar prin această unire întreaga insulă, unită în afecţiune şi liberă de orice teamă provenită din interese divergente, va putea face faţă oricărui inamic", nota regina în scrisoare.
Actele de Unire au fost semnate în 1707, devenind o matriţă pentru ceea ce înseamnă federalismul în practică: oamenii renunţă la o parte din autoritate pentru a îşi păstra restul de autoritate.
Documentele au asigurat succesiunea hanovriană, eliminând întoarcerea unui Stuart la tronul Angliei. Astfel, scoţienii au renunţat la ceva, primind în schimb mai multe avantaje: interesele de afaceri scoţiene primeau compensaţii în "Lumea Nouă", iar scoţienii puteau face comerţ în coloniile engleze. Scoţienii şi-au păstrat sistemele educaţionale şi legale.
Aranjamentul a funcţionat destul de bine până în prezent, iar funcţionalitatea lui va fi din nou testată în 2014, anul în care scoţienii sunt chemaţi la un referendum asupra independenţei.
La exact 80 de ani după Actele de Unire, 13 colonii britanice din America de Nord se confruntau cu probleme majore şi căutau metode să formeze ceea ce Regina Ana denumise o "unire perfectă".
"SUA, în forma de atunci, era în faliment", spune Pauline Maier, profesor de istorie în cadrul Massachusetts Institute of Technology. "Acest lucru îl preocupa pe George Washington pentru că, aşa cum spunea el, SUA nu era o naţiune respectabilă, pentru că o naţiune respectabilă îşi plăteşte datoriile".
Problema cu care se confruntau atunci cele 13 entităţi nou-independente nu e profund diferită de cea cu care se confruntă în prezent cele 17 state ale zonei euro: câtă suveranitate ar trebui cedată unui guvern central? La sfârşitul Razboiului Revoluţionar din 1781, statele funcţionau sub un acord denumit "Articolele de Confederaţie şi Uniune Perpetuă". Acest aranjament nu funcţiona, aşa că în 1787 a fost convocată o convenţie constituţională.
Această convenţie, potrivit lui Maier, a fost acaparată de federalişti, care au promovat o constituţie mai centralizantă decât şi-ar fi dorit majoritatea oamenilor.
Procesul de ratificare a fost asiduu. Pentru a convinge populaţia New York-ului să aprobe documentul, Alexander Hamilton, James Madison şi John Jay au scris o serie de editoriale în presă, pledând pentru un aranjament mai federalizat între cele 13 state.
Mai mult, cei trei au pledat în mod special pentru centralizarea aparatului financiar al uniunii, şi acordarea controlului asupra aparatului financiar Congresului Naţional, şi nu legislativelor din fiecare stat. Această abordare se referă la problema cu care se confruntă şi zona euro în ziua de azi: controlul financiar centralizat.
Editorialele celor trei autori sunt cunoscute astăzi drept "Federalist Papers" (documentele federaliste) şi rămân dubiecte de studiu în universităţile americane. Există şi documente anti-federaliste, dar ele sunt mai puţin cunoscute.
În cele din urmă, federalismul este o formă de guvernare prin care un stat cedează ceva pentru a obţine siguranţă în viitor. Federalismul reprezintă flexibilitatea abordată în faţa failibilului.
Articolul BBC concluzionează spunând că în momentul în care liderii Europei încep să folosească în mod deschis cuvântul "federalizare", atunci vom şti cu siguranţă că sunt serioşi în intenţia lor de a rezolva criza pe termen lung.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
