Creşterea economică este un fenomen capricios. Şi nu atât prin fluctuaţiile ce-i sunt specifice, prin oscilaţiile care se ţin lanţ în procesele economice, cât prin faptul că se dezumflă când ţi-e viaţa mai dragă şi dă de pământ cu o ţară ori cu grupuri de ţări tocmai în momente în care se înmulţesc acumulările de valori adăugate. E o legitate în economie: nu există creştere fără descreştere. Economia se mişcă în cicluri cu faze de avânt şi cu faze de declin.
Visul creşterii fără descreşteri a murit în 2008. Toţi cei ce au bătut câmpii între anii 2000 şi 2008, împingând state şi pieţe dintre cele mai puternice să arunce prudenţa la coş în politicile financiare, pentru că ciclurile economice ar fi fost îmblânzite şi omenirii i s-ar fi deschis dinainte un lung şir de ani prosperi, au fost dezavuaţi de criza globală. Şi-au plecat steagul, oricât de mari le sunt numele şi prestigiul în lumea ştiinţelor economice sau în cea a practicii economice. Recesiunile ce au urmat au fost amplificate şi de erorile uriaşe care le-au precedat. De fapt, ceea ce a urmat a fost un lung şir de ani de căderi economice, însoţite de şomaj, amputări de venituri, pensii îngheţate, austeritate, sărăcie.
Uniunea Europeană a fost puternic zguduită în anii “celor şapte vaci slabe”, recesiunile fiind agravate şi de aglomerarea datoriilor publice. Venise o vreme riscantă pe termen lung, riscurile erau multiple, şi în plus erau însoţite de vulnerabilităţi şi de incertitudini. Venise de fapt o vreme în care nicio ţară nu avea cum să reziste singură. Uniunea Europeană a reuşit totuşi să pună la lucru o serie de programe menite să asigure ieşirea dintr-o dublă criză: a unor ţări şi a unui sistem. Privindu-se în oglinda Clubului European, preocupat nu doar de creşterea economică şi de finanţarea ei, ci şi de un amplu proces de reglementare economică şi financiară, fiecare ţară avea să afle posibile răspunsuri la întrebarea legată de modul în care va reuşi (ori nu va reuşi) să gestioneze o criză care se dovedise a fi nu numai economică. Era şi socială, şi morală. Dacă nicio ţară din UE n-a fost lovită ca în ‘29-’33, motivaţia este acţiunea comună în cadrul UE. Şi iată că, încet-încet, criza a început să se stingă.
Am alcătuit, folosind date statistice furnizate de Eurostat, două tablouri. Unul reprezintă dinamica recesiunilor şi a creşterilor PIB, în toate cele 28 de ţări din UE. În cel de-al doilea, am înscris toate cele 28 de ţări din UE în ordinea descrescătoare a valorilor înregistrate de PIB-urile lor între 2004 şi 2015. Ambele tablouri oferă date relevante, în exclusivitate economice desigur, din analiza cărora reiese că verdictul electoratului britanic este defavorabil atât Regatului Unit, cât şi Uniunii Europene.
Despre ce pierde UE – într-un comentariu viitor. Acum – despre ce pierde Regatul Unit. Să ne amintim că recesiunile din 2008 au cuprins doar nouă state ale UE. Dintre economiile puternice, doar cele din Regatul Unit, Italia, Suedia şi Danemarca au fost lovite în 2008 de turbulenţe, în timp ce Germania, Franţa, Italia şi Olanda au înregistrat creşteri. Dacă în acel an economia britanică a avut o cădere relativ uşoară, de numai 0,5 la sută, în 2009 – când turbulenţele au cuprins întreaga Uniune Europeană, cu excepţia Poloniei – căderea a fost de 4,2 la sută. Mare, foarte mare. Cum însă în 2009 cifrele negative înroşeau 27 de pătrate din tablou, nu se mai îndoia nimeni că nicio ţară nu se mai putea salva singură.
Efortul de salvare a fost comun. Uniunea Europeană a ieşit din recesiune în 2010, toate marile puteri economice europene trecând pe plus, cu patru excepţii între care notabilă era doar cea a României, care a trecut pe plus în 2011.
Un fapt de luat în seamă: recesiunea din 2008 fusese contractată de Marea Britanie din America, şi nu din Europa. Iar una dintre consecinţele dureroase a fost pierderea competiţiei economice în cadrul UE cu Franţa. Din poziţia a doua, după Germania, deţinută în 2007, recesiunea a dus-o în poziţia a treia, Franţa trecând pe locul al doilea. În 2009, Marea Britanie s-a depărtat considerabil de Franţa. A pierdut atât de mult teren încât câştigurile de PIB din 2010, 2011, 2012 şi 2013, deşi au apropiat-o de Franţa, nu au reuşit să producă şi un schimb de locuri. Rocada avea să intervină în 2014, când Marea Britanie a depăşit Franţa cu o diferenţă mai mare decât PIB-ul din acel an al Ungariei, care înregistrase 104 miliarde de euro. În 2015, diferenţa urcase în favoarea Marii Britanii până deasupra nivelului PIB-ului Austriei, de 337 de miliarde de euro. Adevărul este că, în 2015, britanicii au înregistrat cea mai mare viteză de creştere economică din UE, la clasa economii mari, întrecând Germania, Franţa, Italia, Olanda. Să fie, deci, o simplă coincidenţă că ideea Brexitului s-a născut pe valul ce i-a consolidat Marii Britanii cea de-a doua poziţie economică din UE? Şi să fi intervenit atât de repede uitarea lecţiei pe care a administrat-o criza, pentru că după turul de forţă făcut între 2008 şi 2015 economia britanică dă deja semne de oboseală şi, asemenea unui alpinist care urcă agresiv muntele, simte nevoia unui popas?
Un popas?! Ar putea fi o încetinire nesemnificativă a creşterii plus, o stagnare ori chiar o uşoară recesiune! Un an sau doi de refacere a forţelor şi urcuşul ar reîncepe. Numai că, lovită de şocurile furibunde provocate de Brexit, nimeni nu va mai fi dispus să creadă în normalitatea încetinirii creşterii. Şi, apoi, în afara Uniunii Europene, cu taxe vamale care vor scumpi mărfurile britanice şi le vor face mai puţin competitive, cu inevitabile contre în Piaţa Unică, va fi greu urcuşul, dacă nu imposibil cel puţin un timp.
