Notam, în episodul de miercurea trecută, că intrarea în NATO (în 2004) şi aderarea la Uniunea Europeană (în 2007) făcuseră ţara atractivă pentru bănci şi pentru fondurile de investiţii în căutare de oportunităţi. La care s-au adăugat salariile în creştere rapidă şi banii trimişi acasă de românii plecaţi în lume. Numai că societatea românească, indiferentă faţă de cerinţele educaţiei economice, nu era pregătită să gospodărească bine aceşti bani. Aşa că nu au fost bine folosiţi. A crescut prea mult consumul, au sporit investiţiile în consum, a făcut explozie piaţa imobiliară, în timp ce oferta de bunuri fabricate în ţară şi de servicii interne se mişca încet.
Ţara consuma mai mult decât producea. Băncile, instituţiile financiare, companiile de servicii au început să-şi imagineze că din speculaţii pot fi scoşi mai mulţi bani decât din muncă şi din economisire. Iar o parte a populaţiei, cu acces la credite bancare, ajunsese să creadă că nu toate drumurile către dezvoltare trec prin eficienţă economică. A fost punctul culminant al ineficienţei procesului de educare economică din ţara noastră.
Criza a schimbat însă direcţia de înaintare. Dar mişcarea a continuat să fie lentă. Lecţiile istoriei, cu deosebire cele din anii de boom economic de dinaintea crizei, n-au fost bine învăţate şi, prin urmare, nici n-au fost bine înţelese.
O iluzie a căpătat aripi în anii 2004-2008. Atunci a crescut speranţa într-o bunăstare imposibilă, schiţată pe baza unor imagini răzleţe din Occident, adunate din filme văzute la televizor. Vis ce trecea dincolo de o bunăstare care să poată fi înfăptuită în România, cu mijloacele noastre, în condiţiile noastre. Şi, cum modelul românesc de bunăstare s-a dovedit a fi total diferit de posibilităţile interne – fiindcă viaţa nu curgea ca-n filme, ci pe făgaşul ei real, iar la orizont se contura o nouă fază a ciclului economic, dominată de recesiune, inflaţie, şomaj, salarii scăzute – disperarea lua locul speranţei. O disperare ce a tot crescut în cei doi ani de recesiune, 2009 şi 2010, după ce în anii de boom fusese epuizată o bună parte din resurse într-o încercare disperată de a trăi mai presus de puterile noastre. Preţul consumului fără reforme trebuia plătit. Şi a fost plătit.
Înţărcase Bălaia. Criza a redus drastic consumul – atât pe cel al economiei, cât şi pe cel al populaţiei. După o recesiune severă, timp în care consumul s-a restrâns simţitor, au urmat ani de PIB cu semnul plus, în care societatea românească a început să înveţe că în noile împrejurări o creştere consistentă a consumului nu mai era posibilă decât pe baze raţionale. Încet-încet, o importantă lecţie practică era învăţată la şcoala vieţii. Şi anume, că rata consumului nu mai putea fi desprinsă de eficienţa muncii fiecăruia şi de eficienţa societăţii. Un start luat mult prea târziu într-o cursă cu multe poticneli.
Până ca ţara să fi dat piept cu criza, în toamna lui 2008, societăţii noastre nu prea i-a mai păsat de educaţia economică. „Lecţiile“ la această materie erau predate la televizor, dominante fiind reclamele companiilor cu capital străin. În aceste împrejurări, gaz peste focul deficitului extern, ajuns la cote ameţitoare, turna cu deosebire cererea de consum în creştere explozivă. Această cerere suferise o creştere rapidă între anii 2004 şi 2008. Iar graţie televiziunii, consumul răspundea impulsurilor primite de la importatori. O mare parte a populaţiei României, tot plimbându-se cu telecomanda de pe un post TV pe altul, era bombardată cu reclame ademenitoare. Fiind stârnită să consume. Şi iată cum creditele de consum stimulate de bănci, salariile rupte de productivitatea muncii şi banii trimişi de compatrioţii noştri plecaţi în lume au împins înainte cererea internă. Creşterea s-a dovedit a fi semnificativă. Până aici, s-ar putea spune că partitura suna bine. Numai că, analizând lucrurile în profunzimea lor, am constatat cum cererea de consum, grăbită, lăsase mult în urmă oferta internă de bunuri şi de servicii.
