De 25 de ani – câţi au trecut din acel istoric decembrie ’89 – una dintre sintagmele care domină existenţa noastră este economia de piaţă. Cu o lună mai devreme, în noiembrie 1989, Ceauşescu prezisese că România va avea economie de piaţă când va face plopul pere şi răchita micşunele. Apoi a adăugat că poate datorită descoperirilor genetice plopul chiar va face pere şi răchita micşunele, dar România tot n-o să aibă economie de piaţă. N-a fost să fie însă aşa cum a prezis. După numai câteva luni, economia de piaţă era pomenită într-un program guvernamental, iar doi ani mai târziu era stipulată în Constituţia României. E drept, trecerea efectivă la economia de piaţă n-a fost deloc uşoară, a fost chiar extrem de grea, cu nenumărate poticneli şi întârzieri. De altfel, vreme îndelungată, în societatea românească s-a manifestat o excesivă sfială până şi în pronunţarea cuvântului capitalism, legat strâns de economia liberă de piaţă.
Adevărul este că deşi capitalismul e legat strâns de economia de piaţă, iar reciproca stă şi ea în picioare, economia de piaţă are o istorie mult mai îndelungată decât capitalismul. Mărturiile istorice sunt nenumărate, dar una dintre cele mai interesante proiecţii mi se pare cea pe care Grecia Antică a deschis-o prin străvechea Agora – centrul sacru al vieţii publice: aici se desfăşurau întâlnirile democratice şi tot aici se înghesuiau tarabele negustorilor. Ca un mesaj pentru viitorime privind asocierea economiei de piaţă cu democraţia. La Atena – în inima strălucitei civilizaţii greceşti – , pe străzile cre duceau către Agora se găseau vase mari cu apă. O celebră echipă de savanţi francezi, care s-a aplecat asupra acestui tablou, notează că acele vase erau aşezate la intrare „pentru purificare rituală, întocmai ca la intrarea într-un sanctuar“. Iar acest spaţiu era „deschis“, sugerând conceptul de economie deschisă. Vasele „pentru purificare“ având o semnificaţie profundă: arcul peste timp care sugerează nevoia de moralitate a pieţei, azi ca şi ieri. Nu degeaba se spune că în economia de piaţă o strângere de mână între doi comercianţi este egală cu un contract. Sub această proiecţie, piaţa nu mai exprimă doar un spaţiu în care se fac tranzacţii: de mărfuri, de bani, de valori. Piaţa înseamnă, întâi şi întâi, o cultură de mii de ani, în care s-au acumulat, strat peste strat, cunoştinţe, idei, experienţe, concepţii. Înseamnă un imens edificiu pe care l-au durat, în timp, civilizaţiile care s-au perindat pe această planetă, însumând legităţi naturale alături de norme juridice, obiceiuri şi practici economice. Şi înseamnă, totodată, o mare arenă în care se desfăşoară cele mai importante „jocuri“ pe care le-a cunoscut istoria omenirii: competiţiile economice.
Ei bine, capitalismul a întărit ideea că piaţa nu este doar un spaţiu de comerţ. Este un spaţiu cultural. O agora. Motiv care face ca astăzi doctrinarii să nu ridice sabia asupra economiei de piaţă. Dar o ridică asupra capitalismului. După criza din Asia de Sud-Est din 1997, în nenumărate dezbateri internaţionale a fost fluturată o întrebare: „Va mai rezista capitalismul?“. În 2009, în focul marii crize financiare, întrebarea s-a repetat. După 1997, foarte repede, în condiţiile stingerii crizei, întrebarea şi-a pierdut sensul. Şi-l va pierde probabil şi acum.
Ca să vedem mai bine înainte, e bine să privim înapoi. Învăţămintele veacului al XIX-lea nu mai lăsau loc niciunei îndoieli: fără capital în proporţii optime, România nu avea cum să-şi dezvolte economia şi să obţină bunăstare. Investiţia internă, în zorii capitalismului românesc, avea însă în faţă o condiţie greu de îndeplinit: spargerea cercului vicios. Căci întreprinzătorii români, ca să investească în afaceri, aveau nevoie de bani. Dar banii nu puteau fi adunaţi decât într-o economie în expansiune. Era, aşadar, nevoie să fi fost activat singurul motor care ar fi putut să pună în mişcare „morile de bani“: economia, cu producţia şi cu consumul. Atunci şi acum.
