Statistica - pentru că nu i se permit aproximările - foloseşte zecimale. Dacă ne interesează câte carduri sunt emise de băncile româneşti… românilor, cifrele - rotunjite - arată că 18 milioane sunt carduri de debit - alimentate cu bani de către posesori - iar 3 milioane sunt carduri de credit, ceea ce înseamnă că până la un anumit plafon, din contractul cu banca, posesorul poate face oricând cumpărături, ziua şi noaptea, ori poate scoate bani de la un bancomat, sub formă de împrumut. Media numărului de carduri pe gospodărie, raportată la cele 7 milioane de gospodării din România, este 3. Aşadar 3 carduri la… 2,7 persoane - media statistică a numărului de persoane dintr-o gospodărie. Mai multe carduri, deci, decât persoane. Îmi amintesc că, pe la jumătatea anilor 1990, când în ţările dezvoltate lua avânt plata cu cardul, într-o conferinţă de presă la BNR un jurnalist l-a întrebat pe marele profesor Costin Kiriţescu (care era membru în Consiliul de Administraţie) când vom avea şi în România carduri. I-a răspuns prompt: „Când bucata de plastic, căreia îi spunem card, va putea fi lipită pe fruntea lăutarului!“… Gluma avea şi un sâmbure de adevăr. Pentru că într-un moment în care, în tranzacţii, un ordin de plată între două localităţi sau chiar şi în aceeaşi localitate… aştepta şi două săptămâni până să fie onorat, speranţa trecerii la plăţi instant făcute cu mijloace electronice nici măcar nu se născuse.
Astăzi, în România - având un card bancar în lei şi un telefon cât de cât modern - este cât se poate de firesc ca, dintr-un sat de munte, să telefonezi la Paris ori la Berlin, să rezervi o cameră de hotel şi s-o şi… plăteşti. Iar acest salt, ce a produs o schimbare radicală în calitatea vieţii, este posibil să-i determine pe unii analişti - dintre cei care susţin public că în România „se tipăresc sume suplimentare de bani decuplate de productivitate şi de creşterea reală de bunuri şi servicii“ - să creadă că din această cauză… suportăm un ciclu atât de lung de creştere a preţurilor de consum. Gândind, probabil, că excesul de carduri… ar putea contribui la „umflarea masei monetare“. Şi că, mai departe, o masă monetară umflată ar produce inflaţie.
Altfel, care ar putea fi explicaţia că autorii acestei ipoteze - fără dovezi, fără suport teoretic în concordanţă cu dezbaterea de idei aprinsă pe toate meridianele - continuă s-o susţină: că excesul de bani în circulaţie ar fi cauza inflaţiei noastre? Şi nu că un val inflaţionist „a măturat planeta“ şi că era inevitabil ca o inflaţie globală, împinsă de crize suprapuse, să vină şi peste România.
Da, 20 la sută din şoc s-au ambalat din cauze interne, legate exclusiv de stângăciile ivite în gestionarea procesului de liberalizare a preţurilor produselor şi serviciilor energetice. De ce exclusiv? Pentru că alte cauze n-au mai fost. În 2020, anul premergător izbucnirii inflaţiei, România şi-a făcut ordine în mişcarea preţurilor. Am ocupat, potrivit datelor furnizate de Eurostat, nu cea mai bună poziţie între cele 27 de state ale Uniunii Europene. Am avut unica poziţie optimă, cu o rată a creşterii preţurilor decembrie 2019 pe decembrie 2020 de… 2,06 la sută. Celelalte 27 de ţări, inclusiv cele din zona euro, nici măcar nu s-au apropiat de nivelul optim. Obţinut doar de România.
Statele din zona euro alergau spre dezinflaţie, fenomen mai dramatic decât inflaţia, ori spre rate anuale sub 1 la sută. Au luat startul pe la începutul anului 2020 şi au ajuns pe linia de sosire în aprilie. Din aprilie 2020 şi până în primăvara lui 2021 n-au reuşit să iasă din această capcană. Dacă în 2021, în aprilie - zona euro şi în mai, celelalte ţări, au atins - în medie! - optimul de 2,00 la sută, asta s-a întâmplat pentru că au fost împinse din spate de…vântul inflaţiei globale care a început să sufle în toată lumea. Din toamna lui 2022, în Statele Unite, în Uniunea Europeană, în alte zone, inflaţia globală se transformă în dezinflaţie. În toamna lui 2023, şi Fed, şi BCE au stopat creşterea dobânzilor de politică monetară. România - care a început să urce dobânda de politică monetară cu cinci luni înainte de Fed şi cu nouă luni înainte de BCE - a acţionat şi frâna mai devreme, în ianuarie 2023. Acum e un moment de reflecţie: ce va aduce 2024?
Revin la carduri. Într-o primă fază, în România, înmulţirea lor s-a produs din „răzbunare“. Aşa cum s-a întâmplat cu consumul. După ce a fost strangulat atâţia ani, înainte de 1989, în 1990 a explodat. Apoi, pe fondul inflaţiei de 200 şi 300 la sută din 1991 până în 1993, a scăzut. După care a intrat într-un proces de fluctuaţii normale, fiind legat de PIB şi de alţi indicatori.
Sau cu automobilele. După ce, până în ‘89, cumpărarea lor a fost raţionalizată (plăteai preţul, erai apoi programat să-l primeşti după…7 ani) din 1990, treptat, străzile noastre au fost sufocate de un trafic în continuă creştere.
Ori cu telefoanele. Înainte de ‘89, ca să ţi se instaleze un telefon, făceai cerere, care ţi se aproba după luni sau ani, dacă ţi se aproba! Când s-au liberalizat, mai cu seamă după ce au apărut „mobilele“, a fost o adevărată explozie. De fapt …explozia continuă încă şi nu dă semne că s-ar opri.
Aşa şi cu cardurile. Întrebarea ziaristului, la amintita conferinţa de presă, avea un tâlc: ni le doream! Şi ne-am repezit să ne facem carduri. În medie…câte 3 carduri pentru o gospodărie. Demonstrabil: fără nicio legătură cu masa monetară!
…Dacă vrei să rezervi o cameră de hotel la Paris, fie că plăteşti convenţional, fie că plăteşti cu cardul… tot plăteşti.
