La 34 de ani după deschiderea economiei - 17 fiind legaţi de Uniunea Europeană - încă simţim vântul rece al decalajelor pe care le numărăm când ne comparăm cu ţările din vestul continentului. De cele mai multe dintre decalaje am scăpat. Dar nu de toate!
Nu am reuşit să închidem, după atâţia ani, acest cont. Iar cauzele pentru care suntem încă împovăraţi cu un sold negativ - ce încarcă şi mai mult portofoliul de deficite al ţării - sunt complexe şi complicate. Mă opresc asupra uneia. Din 1980 şi până azi, vestul continentului a avut de înfruntat doar două mari cicluri inflaţioniste: primul la începutul anilor 1980, cel provocat de crizele petrolului din 1973 şi 1979, al doilea fiind cel de acum, provocat de criza energetică globală, amplificat mai întâi de războiul din Ucraina şi apoi de conflictul din Orientul Mijlociu. Între aceste două şocuri, Vestul a avut parte de 44 de ani de relativă linişte în sistemul preţurilor de consum. Pe când noi, aici în flancul estic, din 1980 şi până azi, am suportat - cumulate - 12 ani şi 6 luni de dezordini dramatice ale preţurilor de consum, din care s-au încorporat şapte mari cicluri inflaţioniste, două dintre ele cu rate de trei cifre.
Aceasta a fost cauza. Efectele produse, pe care le resimţim încă, sunt de asemenea complexe şi complicate. Efectele unor fenomene structurale, corective şi totodată psihologice. Dar niciodată monetare. Nici măcar în octombrie 1990, când guvernul a numărat banii ce configurau o cerere de consum care depăşea copios oferta de bunuri şi servicii a economiei noastre, cu tot cu importuri. Banii se adunaseră în societatea noastră - vreo 300 de miliarde de lei - o sumă imensă atunci, ce a rămas necheltuită după criza din anii 1980, provocată de încetarea de plăţi, de încetinirea creşterii economice şi de inflaţia de două cifre, la care s-au adăugaseră creşterile de venituri din 1990 fără susţinere economică.
România ajunsese atunci în unul dintre acele momente, din istoria lumii, când inflaţia a fost deliberat distribuită în rol de aspirator de bani, cu misiunea de a absorbi surplusul din casieriile întreprinderilor şi de la populaţie. Preţurile de consum, liberalizate prin hotărârea de guvern de la 1 noiembrie 1990, au făcut explozie. Inflaţia a început imediat, ceva mai moderat în octombrie şi noiembrie, după care a înaintat în salturi de 200 şi 300 la sută. A fost o inflaţie dirijată. O inflaţie ceva mai joasă, în 1997, a fost provocată de asemenea de o decizie de liberalizare a preţurilor. Nu era altă soluţie în împrejurări în care reformele preţurilor - inevitabile - nu puteau fi susţinute nici cu creşteri de bunuri şi servicii din producţia internă, nici cu importuri.
Celelalte cicluri inflaţioniste, care n-au mai avut roluri legate de absorbţia de surplusuri monetare, au fost în exclusivitate fenomene structurale. Iar cauzele au fost fie întârzierea reformelor, fie creşterea TVA cu cinci puncte procentuale, culminând cu crizele energetice şi geopolitice. Societatea românească s-a convins că, ori de câte ori preţurile o iau razna, punând pe jar populaţia şi economia, treburile interne nu merg bine. Mai cu seamă în împrejurările în care, atunci când preţurile în creştere rup din puterea de cumpărare, dacă nu intervine un plus de eficienţă a muncii, nu au de unde să vină câstiguri în plus. Cum însă niciodată, pe piaţa monetară, nu au ajuns mai mulţi bani fără justificări de natură economică, nici perioadele de inflaţie nu au avut cauze monetare.
Efectele însă, de cele mai multe ori nocive - cu excepţia inflaţiilor provocate deliberat pentru a armoniza câştigurile în bani cu munca societăţii - s-au soldat cu răni dureroase ce nu vor fi uşor de vindecat. Ne-am convins, în anii mulţi de inflaţie pe care i-a avut de îndurat societatea, că afectate în cea mai mare măsură au fost gospodăriile populaţiei. Astăzi, diferenţa dintre avuţia financiară a gospodăriilor populaţiei din vestul Europei şi a gospodăriilor românesti măsoară încă un dramatic decalaj.
Economia României este alcătuită din 700.000 de firme şi din 7 milioane de gospodării ale populaţiei. Bineînţeles că inflaţia loveşte puternic şi în firme. Dar firmele, în mare măsură, au partea lor de vină pentru producerea inflaţiei. Unele, destul de multe, pentru că îşi sufocă singure producţia reducându-şi finanţarea la împrumuturi de la acţionari, ori pentru că lucrează cu capital negativ, datoriile depăşind întreaga lor avere. Altele, la fel de multe, păstrează raporturi rudimentare între capital şi muncă, se mulţumesc cu profit mic sau cu pierderi mari şi au o… contribuţie substanţială la deficitul bugetar. Rapoartele referitoare la indicatorii monetari, din decembrie 2017 până în decembrie 2019 şi din decembrie 2021 până în decembrie 2023 - ani de dezordine în sistemul preţurilor - subliniază apăsat că participarea firmelor la procesul de intermediere financiară, atât prin cererea de credite, cât şi prin conturile de depozite este ridicol de mică, în comparaţie cu participarea populaţiei. An de an, sumele economisite de gospodăriile populaţiei, şi depuse în bănci, depăşesc expresiv depunerile firmelor. În prezent, gospodăriile populaţiei au deschise în bănci 16 milioane de conturi. Prin aceste conturi, împrumută băncile cu mari sume de bani, mai multe sute de miliarde de lei, care ajung în procesul de creditare şi ajută societatea să facă faţă muşcăturilor inflaţiei din puterea de cumpărare. În 2023, bunăoară, în timp ce alţi indicatori monetari au crescut cu procente de la 0,8 la 8,8 la sută, împrumuturile în lei pe care băncile le-au primit de la gospodăriile populaţiei au crescut, faţă de anul precedent, cu 22,4 la sută.
