Este incredibil cât deranj a stârnit o afirmaţie a secretarului de stat în Ministerul Finanţelor Gabriel Biriş care, într-un interviu pentru republica.ro spune: “Cum poţi să zici <<am trăit fără nici un venit>> timp de şase luni? Ce ai făcut? Ai vânat, ai săpat după rădăcini? Cum ai putut să trăieşti şase luni fără să câştigi nimic? Nu cumva vorbim nu de faptul că nu ai câştigat, ci de faptul că nu ai declarat? Şi atunci pentru persoanele care timp de şase luni nu au avut niciun venit s-a introdus obligativitatea săplătească 5,5% din salariul minim brut pe economie, adică 57 de lei pe lună, pentru asigurarea de sănătate”.
Există o zicală ce sună aşa: “Dacă tăceai filosof rămâneai!”. Este cazul dlui Biriş acum, este cazul dnei Dragu, ministrul finanţelor, care abia numită s-a făcut renumită prin opoziţia faţă de majorarea salariului minim. Dar ieşirile lor mai puţin pricepute decât ale unor oameni politici aduc în discuţie subiectul extrem de sensibil al relaţiei dintre stat şi cetăţean.
Întotdeauna statul - prin definiţie singurul deţinător legitim al puterii de constrângere – este tentat să facă abuzuri. La rândul său, cetăţeanul va fi mereu nemulţumit de stat şi pe bună dreptate pentru că statul funcţionează cu banii lui iar el nu vede beneficiile plăţii pe care o face statului, practic, aproape zilnic (o cincime din preţul unei pâini merge la stat).
Obligativitatea de a plăti CASS pentru ce nu câştigi nu este introdusă în legislaţie de guvernul tehnocratic din care dl Biriş face parte, ci de fostul guvern social-democrat condus de dl Ponta. De un guvern care el însuşi s-a definit “de stânga”, nu doar presupus “de dreapta”, cum ar fi cel actual.
De ce atunci deranjul? Cel mai probabil din felul în care sunt explicate măsurile de către dl Biriş şi de dna Dragu. Culmea este că amândoi au dreptate.
Dl Biriş are dreptate când spune că nu poţi trăi cu aer vreme de şase luni, dna Dragu are dreptate când spune că există alţii care trăiesc mai prost decât în România şi ar munci aceleaşi munci pentru mai puţini bani.
Este însă dreptatea unei aserţiuni în linie cu etica pe care o împărtăşeşte naţiunea? Din câte vedem, majoritatea este în favoarea celor mai săraci: majorarea salariului minim, neimpozitarea celor fără venituri certe. Totuşi, statul – care înseamnă la urma urmei nu doar circa fiscală unde dai bani, ci şi şcoli publice şi spitale publice şi biblioteci şi universităţi - trebuie să funcţioneze. Cum? Printr-o mai bună gestionare a banului public spun, cu multă dreptate, criticii statului. Dar asta nu va duce colectarea la buget cu mult dincolo de 33% ca procent din PIB, faţă de 45% media europeană.
Problema oricărui guvern – ca reprezentant executiv al statului – este că statul est văzut ca un agresor, nu ca un partener. Este văzut ca nefiresc în loc de firesc, nu este înţeles drept o construcţie de toţi acceptată şi menită să-i ajute pe oamenii aflaţi în nevoi.
Etica şi dialectica nu merg mână în mână. De aceea spusele dlui Biriş apar ca supărătoare.
Dincolo de aceste neştiinţă a comunicării publice, guvernul Cioloş are în faţă o şansă pe care niciun guvern nu a profitat, din teama. Aceea de a face o radiografie completă a ţării. Cum stăm de fapt?
Guvernul acesta nu va putea face ceva ca să lase urme pe moment, dar va putea ridica probleme pe care oamenii nu le ştiu tocmai din cauza opacităţii administraţiei. În primul rând “unde-s banii” – banuţ cu bănuţ. Va putea ridica apoi problema echităţii. Nu ar trebui trecut la taxarea progresivă a veniturilor şi a profitului? Ţările sărace din Est au această cotă de impozitare pentru a atrage investiţii străine, dar până unde se poate merge cu asta?
Dacă societatea este intrigată de faptul că cei săraci trebuie să-şi plătească asigurarea medicală, atunci trebuie să admită că, dacă aceştia nu o fac, plăteşte în locul lor. Sunt minunate astfel de dovezi de empatie, doar că, la sfârşit, nimeni nu vrea să plătească nota. Nimic nu poate corecta mai bine această bizară contradicţie decât o cât mai corectă relaţie între stat şi cetăţean. Vrem şcoli publice bune, spitale publice bune, autostrăzi şi taxe mici. Nu prea se pot face toate la un loc, deodată. Dar transparenţa este esenţială ca să înţelegem. Şansa guvernului asta e: o transparanţă totală şi o rediscutare pe un ton calm a relaţiei contractuale dintre cetăţean şi stat.
