„Ce punem în loc, domnule, ce punem în loc?“. România abia începea privatizarea în 2000, iar şedinţele de redacţie de la Ziarul Financiar erau adevărate dezbateri.
Ilie Şerbănescu, director al Ziarului Financiar între 1999 şi 2001, când ziarul abia începea să-şi facă loc în mass-media, ţinea mult la părerile de la masa de şedinţe a redacţiei.
„Închidem întreprinderile, dar ce punem în loc?“ - era una din întrebările obsedante ale acelui deceniu în care România trebuia să treacă prin purgatoriul reformei, restructurării, refacerii până la urmă. În 2007, anul aderării la UE, marile bănci şi companii erau privatizate, investiţiile străine erau la 7-8 miliarde de euro pe an, dar insuficiente pentru ca nivelul ocupării să ajungă la cel din anii ’90. România nu a prins valul investiţiilor din Polonia, Cehia şi Ungaria, astfel încât pătimeşte şi astăzi: are 5,1 milioane de salariaţi la 20 milioane de locuitori faţă de Cehia şi Ungaria cu 5 milioane de salariaţi la 10 milioane de locuitori.
În orice profesie, te raportezi la cei dinaintea ta. E nevoie de repere. În ştiinţele economice şi mai ales în relaţiile economice internaţionale, în care era specialist Ilie Şerbănescu, determinări precum felul în care o ţară ca România era afectată de relaţiile între marile blocuri de putere economică, forţa de a modela lumea a transnaţionalelor, cum se numeau înainte de 1989, sunt valabile şi astăzi.
Ilie Şerbănescu avea o capacitate de a vedea o situaţie dintr-o a patra dimensiune. Ca şi cum la şah vorbeşti cu un campion care îţi explică lejer 4-5 mutări în faţă sau la bridge un pasionat îţi expune cu lux de amănunte un şlem cu doar 25 de puncte pe axă. Trebuia să desluşeşti. Bâjbâiai printre concepte. „Brâul islamic domnule, brâul islamic. De asta a căzut într-o noapte URSS-ul. S-au retras strategic, au rămas în control dar fără să îşi ia responsabilitatea. Nu se mai putea“.
Citea tendinţele geopolitice de adâncime, necesitatea ca formă de modelare a lumii nu atât prin voinţa liderilor cât prin shifturile demografice şi de putere economică. Considera că lumea este încă aşezată conform rezultatului celui de-al doilea război mondial şi că Germania este încă văzută ca adversar de spaţiul anglo-saxon (‚Păi nu vezi ce filme dă la nesfârşit Discovery, despre luptele cu nemţii?“ sau „Cine câştigă din ce se întâmplă astăzi? Chinezii. Ruşii au fost aruncaţi în braţele Chinei“).
Puteai să nu fii de acord cu Ilie Şerbănescu, dar nu puteai să nu fii fascinat de plasticitatea metaforelor cu care îşi descria modelul. „România are două economii. Una a multinaţionalelor, complet separată de cealaltă, care are toate angaralele pe cap. Care are salariaţii, are apărarea, educaţia, sănătatea. Păi cum să mergi înainte?“. Multe din anomaliile economiei româneşti ar putea fi explicate prin această separaţie, spre exemplu cea mai scăzută pondere a creditării bancare în PIB din UE, în condiţiile în care multinaţionalele se finanţează direct de la firmele mamă.
Iar lipsa capilarizării în profunzimea economiei a investiţiilor străine, insularizarea acestora deci capacitatea insuficientă de a fi transformatoare a fost tema care l-a preocupat mult. „Economia, pentru cine?“ – era titlul uneia dintre emisiunile sale. „Nu vă mai raportaţi numai la PIB, măi, mare atenţie“, spunea recent, prefaţând dezbaterile de astăzi.
Amenda simplu, în stil maiorescian, situaţia pieţei de capital din România în anii 2000, când tranzacţiile zilnice erau de 1 milion de euro. „O butaforie, domnule. O formă fără fond“. Între timp, tranzacţiile au crescut, dar noroc că au venit la cota Bursei companiile de stat mult hulite altădată). De altfel, a scris chiar o carte despre incapacitatea potenţialului local de a se tranforma în business de mare valoare: „România, sub tirania cifrelor mici!“.
Hâtru, elegant şi în scris şi în comunicare, avea un stil special de a te corecta. „Este foarte bine, dar...“, şi apoi tot textul pregătit pentru ora 6 PM de transmitere în tipar se reformula complet. Era protectiv şi implicat, construia în jur fără să simţi că eşti într-un proces didactic, te încuraja şi astăzi înţelegi că îşi asuma de fapt o misiune, de găsi cui să lase o idee sau chiar un sistem de idei, de înţelegere a lumii. Dar şi de iubire pentru România, aşa cum este ea. „Românica“, îi spunea afectiv.
Şi apoi venea titlul: „Cum îi spunem, cum?“. În titlu stă toată forţa articolului, susţinea, prelungind dezbaterile în spatele scaunelor DTP-iştilor care abia aşteptau să închidă ziarul, să-l trimită la tipografie. Răsuciri de frază, contrapunct, o ştiinţă a scrisului care era dincolo de ceea ce transmitea în textele sale. De multe ori îl credeai pur şi simplu pentru felul în care formula. Economiştii au de-a face cu cifre pentru a desluşi lumea, dar Ilie Şerbănescu lucra cu imagini.
Era un pasionat de munte şi de ski, cu poveşti savuroase din Alpi sau din munţii din Colorado, din America.
„Voi trebuie să puneţi întrebări, asta să faceţi. Răspunsuri nu avem, dar o întrebare putem pune. Măcar să se vadă că ştim, băi!“.
