Opinie Cristian Hostiuc: Cum plăteşte „dl. Ionescu“ preţul economiei de piaţă a bancherilor

5 sep 2010 Ziarul Financiar

Dacă am sta să judecăm la rece şi din cărţi, creditul, adică preţul pe care îl plăteşte cineva pentru a lua bani cu împrumut, este ca oricare alt produs - haine, mâncare, utilităţi, maşină etc.
Dacă preţul la motorină a crescut într-un an cu 17%, iar banca ţi-a majorat dobânda sau a introdus un nou comision şi plăteşti cu 17% mai mult, este în esenţă acelaşi lucru. Dacă te duci la mall şi preţul la o pereche de pantofi e azi 150 de lei la ofertă şi peste două săptămâni aceeaşi pereche costă 250 de lei şi accepţi să plăteşti noul preţ, ar trebui să fim de acord că azi un credit costă 8% DAE (dobândă anuală efectivă) la euro, la ofertă, şi peste un an e 12% DAE, nu? La supermarket, sâmbătă roşiile erau 6-6,4 lei după ce în vară erau între 4 şi 5 lei, adică 20% în plus. Dacă trecem acum prin magazine, vom vedea că preţurile la hainele de toamnă nu numai că nu au scăzut, dar par chiar mai mari faţă de cum erau înainte de criză, în toamna lui 2008, chiar dacă numărul clienţilor care le trec pragul comercianţilor este la jumătate, iar vânzările sunt în cădere liberă. Şi la bănci acum bate vântul prin sucursale, dar preţul creditului nu numai că nu a scăzut, ba chiar a crescut. Dacă îţi place acel produs şi ai bani, îl cumperi. Acelaşi principiu este şi la bănci, la un credit. Plăteşti preţul lui, atât cât este el.
Săptămâna trecută în paginile ZF dl. Mişu Negriţoiu, directorul general al ING Bank România, iar astăzi dl. Dan Pascariu, preşedintele Consiliului de Supraveghere ale UniCredit Ţiriac Bank, vorbesc despre mecanismul de formare a dobânzilor pe piaţă sau despre faptul că nicio bancă nu obligă pe cineva să ia un credit, iar în cazul populaţiei, la creditul de retail, principiul este "văzut, plăcut", fără ca acela care îl ia să poată schimba ceva atât din punct de vedere al formei, cât şi al condiţiilor. Dacă banca şi-a rezervat dreptul de a modifica dobânda prin contract, ai semnat contractul, ai luat banii, iar după aceea plăteşti în plus la dobândă, ghinionul tău. Nu ar trebui să arunci cu piatra şi nici să înjuri. Aşa sunt principiile economiei de piaţă atât din punct de vedere al cererii şi ofertei, cât şi din punct de vedere al acceptării unui serviciu, produs etc. Nimeni nu ar trebui să fie constrâns dacă este o piaţă liberă. Iar statul nu ar trebui să intervină în acest proces prin distorsionarea preţului, al cererii şi al ofertei, al concurenţei, aşa cum era în perioada socialistă. Aşa susţin cei doi bancheri. În principiu.

Dar...
Băncile primesc prin legislaţie un statul special. Nu oricine îşi poate face o bancă. Nu oricine poate lua bani de la populaţie, firme, instituţii financiare. Nu oricine are acest drept legal, ci numai acela care are autorizarea BNR. Dar oricine poate produce şi vinde roşii sau pantofi sau haine. Chinezii pot face produse ieftine şi să le vândă aici fără probleme, dar nu pot aduce bani de la ei pe care să-i vândă aici legal. Din acest moment intervine prima distorsiune şi prima lipsă de concurenţă, ca principiu al economiei de piaţă. Nu oricine poate lua şi da bani, produsul care de acum câteva secole a înlocuit barterul şi a uşurat schimburile de produse şi servicii necesare vieţii de zi cu zi a oamenilor. Pentru că nu toată lumea poate fi bancher, concurenţa pentru bani este limitată doar la cei care sunt autorizaţi. Nu este extinsă pe toată piaţa. Sunt 40 de bănci în România, deci alternativele de a lua un împrumut legal nu sunt prea multe, iar bancherii sunt conştienţi de acest lucru. Li se dă o putere discreţionară prin lege pe care ulterior şi-o folosesc ca şi cum ar fi economie de piaţă.
Dl. Pascariu aduce în discuţie faptul că principala obligaţie fiduciară a unei bănci este faţă de creditorii ei - deponenţi individuali, firme, bănci etc., adică faţă de cei care i-au dat banii în administrare. Corect. Atunci conform cărui principiu al economiei de piaţă bancherii (aici nu este vorba despre domnii Pascariu sau Negriţoiu personal) au riscat banii clienţilor în produse derivate, în "hârtii" şi instrumente exotice de a fost nevoie ca statele să intervină să-i salveze. Statul american, francez, olandez, german, belgian sau spaniol a băgat mâna în buzunarul poporului (aici populismul nu mai este valabil, nu?) pentru a salva sistemele financiare şi banii deponenţilor de abuzurile şi puterea discreţionare ale bancherilor. Pentru că ING Olanda a fost salvată de stat, economia de piaţă a fost distorsionată. Nu ştiu dacă ziariştii au înţeles conceptele şi au stăpânit bine lecţiile economiei pe baza cărora bancherii au investit banii clienţilor în active toxice, dar sigur nu au dat ei creditele.

Dacă statul e aşa o noţiune abstractă, dar care scoate şi dă banul când e nevoie, clienţii celorlalte bănci care nu au luat bani ca să fie salvate plătesc acest preţ printr-o primă de risc mai mare. A crescut costul creditului (Euribor) pe pieţele externe, deci şi pentru Şucu, Timiş, Nicolae sau Popescu, Ionescu, Georgescu care nu aveau nicio treabă cu ING, Citi, SocGen sau Fortis, dar trebuie să plătească pentru că executivii din afară ai acestor banci au riscat şi jucat banii deponenţilor şi ai acţionarilor. Dacă Euribor creşte în afară, nu pentru că a crescut inflaţia, ci pentru că bancherii au uitat de responsabilităţile lor fiduciare, de ce dobânda rezultată pe pieţe ar fi cea corectă? Nu este o distorsiune produsă chiar de bancheri? Dar Popescu plăteşte preţul acestei distorsiuni.
Acum în România, Banca Naţională mai întoarce o filă când e vorba de provizioane şi nu obligă băncile, pe toate, să-şi actualizeze valoarea portofoliilor de credite la preţul economiei de piaţă şi să vină cu bani de acasă ca să acopere diferenţa. Este criză şi trebuie înţeleasă situaţia. Dar în acelaşi timp bancherii îşi scot pârleala majorând dobânzile la împrumuturi acoperindu-şi astfel pierderile din credite. Nu este o distorsiune faptul că anonimul Ionescu plăteşte 10 sau 20 sau 50 de euro în plus pentru că UniCredit a dat bani la Flanco, iar acum trebuie să-i şteargă din datorii? Dar pierderea de la Flanco trebuie plătită de Ionescu. Nu de acţionarii UniCredit care ar trebui să vină cu bani noi la capital.

De ce dl. Ionescu, care înseamnă 4 milioane de oameni, trebuie să plătească preţul rezultat din faptul că băncile elene plătesc mai mult la depozite pentru că nu mai au bani de la mamele lor de la Atena, care au propriile probleme, şi atunci sunt nevoite să atragă bani de pe piaţa locală? Dacă grecii sau alţii plătesc mai mult la depozite pentru că duc în spate şi un risc din afară, este preţul rezultat un preţ corect, pe care să-l plătească şi cei care au luat împrumuturi de la alte bănci?
În 1999-2000 Bancorex rupea piaţa cu preţul plătit la depozite pentru că avea nevoie disperată de bani. Şi ca rezultat toată lumea trebuia să plătească peste 70-100% la credite. Iar economia sărea în aer. Din cauza unei singure bănci. Pentru că acela era preţul pieţei. Şi a fost nevoie de intervenţia statului care a preluat banca pentru ca piaţa să coboare la preţuri mai umane. Şi tot dl. Ionescu a plătit preţul.
Şi sunt multe exemple în care distorsiunea pieţelor banilor, a economiei de piaţă mult invocată, este adusă chiar de bancheri, care uită pentru ce sunt autorizaţi atât în litera, cât şi în spiritul legii. Nu să obţină cel mai mare câştig de la clienţii care plătesc preţul unor acţiuni la care nu au participat şi nici nu le-au influenţat.
În mai toate reclamele, băncile se mândresc cu numărul mare de clienţi pe care îi au. Şi de ce articolele ZF nu ar fi bune şi pentru clienţii lor, dacă tot suntem acuzaţi de populism?

Cristian Hostiuc este directorul editorial al ZF