O declaraţie a lui Jeffrey Franks a provocat perplexitate.Vorbind despre economia românească el a făcut referire la faimoasabutadă a operaţiei care a reuşit, dar pacientul a decedat. Probabila avut în minte ansamblul de măsuri care depăşesc cadrul strict alunui efort de diminuare a unor deficite periculoase şi care artrebui să învigoreze economia.
Dar şi aşa, remarca sa are un tâlc, care nu poate scăpa celor cejudecă programele susţinute de organizaţii financiareinternaţionale; ea exprimă, cred, o îngrijorare vizavi de programuldin România. Spun aceasta întrucât acest program nu a reuşit săevite prociclicitatea ajustării fiscale, ceea ce a prelungitrecesiunea, dincolo de efectul unor decizii întârziate şi creştereaTVA la 24%.
În acelaşi timp, deşi au fost operate corecţii privind nivelulşi structura cheltuielilor permanente (ceea ce a redus deficitulstructural al bugetului), scăderea coeficientului formării brute acapitalului fix nu ajută contracararea impactului crizei asuprapotenţialului de creştere economică durabilă (care este probabil săfi coborât la în jur de 3% din PIB anual, de la circa 5% în aniipremergători crizei).
Scăderea deficitului bugetar în 2011 la cca 4,5% şi în 2012 lasub 3,5%, care să includă eliminarea arieratelor faţă de sectorulneguvernamental, este un obiectiv temerar.
Fiindcă, dacă nu vom avea creştere economică în 2012 de peste3%, care să aducă bugetului peste 1% din PIB încasări suplimentare,o colectare mai bună a veniturilor bugetare posibile nu ar fisuficientă şi iar ar trebui să umblăm la cheltuieli, fie lafiscalitate (dacă nu se recurge la un deficit mai mare). Nu intruaici într-o analiză a problemelor bugetului în anii ce vin. Facînsă referire la aspecte care, în opinia mea, merită să facă partedin dialogul cu FMI, Banca Mondială şi, nu în ultimă instanţă, cureprezentanţii Comisiei Europene.
Pornesc de la informaţia publică că FMI ar fi solicitatGuvernului să privatizeze o serie de întreprinderi. Deşi sectorulpublic nu mai este dominant în economie (ca acum 10-15 ani),privatizarea poate fi calea de a curma ineficienţa şi căpuşareaunor întreprinderi de stat. În anii trecuţi era notorie stareafinanciară mai mult decât precară de la Petrom şi Sidex. Odatăprivatizate, ele au încetat să mai dreneze banul public. Pe de altăparte, cum se face privatizarea contează enorm. Întrucât intereselecetăţeanului trebuie să fie protejate prin condiţiile deprivatizare (de pildă, din totdeauna am avut rezerve faţă determenii privatizării Petrom, faţă de înstrăinarea zăcămintelorpetrolifere şi gazeifere).
Ministrul Anca Boagiu a vorbit despre "jaful" din uneleîntreprinderi de stat. Îmi este greu să înţeleg de ce se tolereazăaşa ceva. Este oare privatizarea singura cale pentru a stopa hoţiaconstatată? În acelaşi timp, a gândi că prin vindere departicipaţii acoperim găuri la buget este o judecată simplistă, cenu rezolvă problema consolidării fiscale în mod durabil.
Totodată, consider că este neînţelept să se piardă controlulasupra unor întreprinderi cu rol strategic - precum Romgaz,Transgaz etc. Şi să privatizăm de dragul pieţei de capital esteneconvingător. România a privatizat în domeniul utilităţilordistribuţiile (care sunt foarte profitabile) şi ne mirăm acum căîntreprinderi din sectorul public nu aduc la buget bani ca în alteţări sau că se abuzează copios de poziţii dominante pe piaţă decătre operatori privaţi. Când şeful Consiliului Concurenţei ajungesă afirme că "hoţul neprins este negustor cinstit" trebuie că estemult nu în regulă pe piaţă, în economie.
FMI şi Comisia se cuvine să sfătuiască autorităţile noastre înmaterie de legislaţie antitrust (monopol).
Şi preţurile de transfer practicate de grupuri internaţionale,ca optimizare fiscală, merită atenţie întrucât pot reprezentatransfer ilegal de venit impozabil. Când oficiali spun că nu au cesă facă întrucât preţurile se formează pe piaţă îmi dau seama ceînţelegere au despre funcţionarea pieţelor reale şi rolullegislaţiei antimonopol.
Acesta este cadrul în care trebuie să plasăm şi solicitarea (separe că a FMI) de "liberalizare" a preţurilor la gaz. Alocareaeficientă a resurselor depinde de preţuri relative care trebuie săexprime costuri de oportunitate. Şi în România preţul intern la gazeste diferit de cotaţii internaţionale.
Dar chestiunea este dacă dereglementarea preţurilor este bine săse facă imediat, în condiţiile tensiunilor de pe pieţeleinternaţionale la produse de bază, la alimente şi carburanţi (avândîn vedere consecinţele, în lanţ, inclusiv asupra inflaţiei) şi, numai puţin important, dacă avem de-a face cu o piaţă a energieiconcurenţială (care nu este, în opinia mea). Aici intervin şiaspecte izvorâte din distribuţia costurilor programului destabilizare. Şi as mai spune ceva: o dereglementare imediată arputea avea un efect similar creşterii TVA-ului in 2010; prinefectul de scădere (prin inflaţie) a valorii activelor ar amputaconsumul anulând şansele unei creşteri economice în acest an, fieea cât de mică.
Cât priveşte înfiinţarea celor două companii în domeniulenergie, argumentul că ele ar eroda concurenţa este firav, dupămine. Piaţa este acum dominată de companii private mari, de grupuriinternaţionale. Şi mai trebuie spus că această piaţă nu este una abomboanelor.
Nici nu este firesc că cel ce administrează un fond deinvestiţii (Fondul Proprietatea) să dicteze politica economică astatului. Spunând aceasta nu ignor împletirea obiectivelor deinteres naţional cu nevoia de coordonare la nivelul UE, cu ceînseamnă reguli de funcţionare a Uniunii; şi nici cu protecţiaintereselor acţionarilor minoritari.
S-a vorbit în media despre vânzarea CEC-ului. În opinia mea, arfi o eroare să continuăm a diminua "prin politica de stat" pondereacapitalului autohton în acest sector. Şi în 2006, când CEC eraalăturată BCR pentru privatizare, am exprimat punctul de vedere pecare îl enunţ acum. Criza financiară a demonstrat că economiilecare depind excesiv de capitalul străin sunt mai vulnerabile laşocuri.
Ai spune că regulile jocului în UE, "the single market" (piaţaunică), impun restricţii majore în acest câmp, ceea ce esteadevărat. Dar o asemenea constatare nu anulează observaţia privindorigini ale vulnerabilităţilor. Se poate astfel imagina vânzareaunui pachet minoritar la CEC şi banii obţinuţi să fie utilizaţipentru capitalizarea suplimentară a Băncii. În acest fel nu amîmpovăra bugetul public.
Adaug aici că, dacă s-ar ţine cont de lecţiile crizei, ComisiaEuropeană ar trebui să fie de acord cu o creştere a capitalizăriiCEC din fonduri europene. Argumentul că astfel ar fi încălcatălegea concurenţei (ca şi cea a ajutorului de stat) mi se parenetemeinic.
În fond, cele mai multe bănci ce operează în România au primitasistenţă directă sau indirectă de la guvernele ţărilor unde ausediul şi, în plus, când pieţele sunt încă toropite şi nu existăapetit pentru creditare, pentru cofinanţarea fondurilor europene, arefuza României valorificarea unei pârghii importante nu aresens.
În acelaşi timp, aş transforma Eximbank într-o bancă de exportşi dezvoltare, care să sprijine exporturile, finanţarea de proiectepublice. Unii ar spune că de vreme ce capitalul străin este atât dedominant în numeroase sectoare industriale nu are rost să neîngrijim de aspectul finanţării. Este numai parţial valabil acestraţionament, cel puţin dacă îl judecăm prin prisma avantajului de aavea o pondere mai însemnată a capitalului autohton în producţiaindustrială şi de servicii industriale.
Într-o perspectivă mai largă, dialogul cu FMI şi ceilalţi artrebui să judece care sunt posibilităţile ca, în condiţiile actualeşi cele probabile, alocarea resurselor să fie mai mult orientatăcătre sectoare de bunuri exportabile şi care pot concura importuri(adică tradeables).
Un mare minus al modelului de creştere din anii trecuţi a fostmărimea investiţiilor în sectoare non-tradeables în condiţiileliberalizării pieţelor financiare. Această situaţie diferenţiazăRomânia de Slovacia, Cehia, Polonia şi o aseamănă cu Bulgaria,Letonia şi Lituania. Chiar dacă acordul cu FMI va fi de naturăpreventivă, care să încorseteze posibile derapaje de politicăeconomică (ţinând cont de anii electorali ce vin), gama de problemeabordate justifică o extindere şi la chestiuni precum ceamenţionată mai înainte.
Este bine să luptăm împotriva deficitelor cvasifiscale (deşitrebuie spus că recesiunea adâncă nu avea cum să nu fie însoţită decreşterea arieratelor), a jafului din unele întreprinderi de stat,să avem o reformă a salarizării şi a sistemului de pensii etc.
Dar nu este suficient dacă vrem să ajutăm ca economia să atingăun potenţial de creştere durabilă care să revină la 5% nu pestemulţi ani. Are nevoie România de o politică industrială care săfavorizeze orientarea resurselor către sectoare de tradeables?
Opinia mea este că dacă avem în vedere "de-leveraging-ul" dinindustria bancară, creşterea costului creditului pe planinternaţional, reorientarea investiţiilor către Asia, deficitul deconvergenţă în UE, avem nevoie neapărat de o politicăindustrială.
Când lideri ai Uniunii vorbesc despre nevoia unui "Pact pentruCompetitivitate", când agenda Europa 2020 vorbeşte explicit despreo politică industrială a UE, merită să se discute despre acestaspect şi la Bucureşti. Flexibilizarea pieţei muncii şiprivatizarea unor întreprinderi nu sunt suficiente din acest punctde vedere.
În acest context, ar trebui ca acest dialog să fie obsedat degăsirea de modalităţi pentru ca România să absoarbă fondurieuropene cât mai mult. Dacă România ar fi absorbit peste 2% din PIBîn 2009 şi peste 3% în 2010 recesiunea ar fi fost mai mică, poatechiar evitată în anul trecut.
Şi dacă vorbim despre fonduri europene şi alte resursedisponibile (de pildă credite de la BEI), ar trebui ca FMI şi, maiales, Comisia, să accepte un deficit al bugetului consolidat maimare în măsura în care toţi banii merg spre investiţii productive,către dezvoltare. Logica ar fi: dacă avem consolidare fiscală prinrestructurarea cheltuielior permanente creşterea deficituluibugetar prin investiţii productive (finanţate pe termen lung) aresens.
Ar trebui să se discute şi despre modul în care "semestruleconomic", ca instrument de coordonare a bugetelor şi a politiciloreconomice în UE, va fi gândit de autorităţile de la Bucureşti.
Cât priveşte politica monetară, aş fi reticent în a tolera oapreciere a leului, fie ea numai în termeni reali, în lipsa unorcâştiguri de productivitate substanţiale. Căi de descurajare acreditelor în valută ar trebui şi ele să fie discutate.
PS. Rambursarea împrumuturilor luate de la FMI, BM şi CE nu arecum să nu fie atinsă în discuţii.
Daniel Dăianu este profesor de economie, fostministru de finanţe
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
