Cazul Roşia Montană, în care opinia publică a fost intoxicată în mod deliberat cu ideea că România va pierde procesul, arată că s-ar putea să fie multe alte teme care ne sunt prezentate ca indubitabile, dar adevărul să fie altul.
Nu se ştie cine, şi cu ce motiv, a alimentat, cu bună ştiinţă sau nu, ideea că România va pierde procesul la Roşia Montană.
Nu s-a vorbit deloc despre faptul că acordarea licenţei de exploatare nu însemna şi acordarea avizului de mediu.
Dacă România a dat o licenţă de exploatare unei firme la care era şi coacţionar cu 20% nu a însemnat că a acceptat ca aurul de la Roşia Montană să fie scos prin cianurare, metodă care ar fi pus la risc întregul bazin hidrografic al Dunării.
Planul prevedea raderea a patru munţi şi construcţia unui iaz de decantare de 300 de hectare, cu un baraj de 185 de metri înălţime.
Avocaţii care au reprezentat România ştiau asta.
De undeva, cineva alimenta tot timpul cu informaţia dată ca certă că România va pierde, că Gabriel Resources ar fi investit 900 de milioane de dolari, toate fără nicio bază.
Premierul Ciolacu a ştiut sau a fost la rândul lui intoxicat? E o întrebare.
Ce fac instituţiile statului care au ca misiune să cureţe de intoxicări mesajele care ajung la primii oameni ai ţării? Sau nu cumva aceştia intoxică la rândul lor?
Cine a organizat acest centru care a tot diseminat informaţia că România pierde? Unde sunt criteriile după care o ştire devine ştire?
Cine a pus pe piaţă aceste zvonuri, cine le-a intensificat şi le-a preluat va trebui să răspundă.
Sigur, unii spun: ce ne mai întrebăm acum ce a fost înainte, bine că am câştigat.
Nu-i aşa.
Cazul Roşia Montană arată că agenda publică din România poate fi controlată sau chiar confiscată.
Câte „Roşii Montane“ sunt astăzi alimentate de anumite centre de putere ca să ne facă să credem că altfel nu se poate?
Câte teme construite nu ne sunt oare vândute ca fapte certe din diverse interese?
Lecţia este că, pentru fiecare, cel mai important este să gândească singur. Să se uite în jur, să compare situaţia de la noi cu cea din alte ţări şi să tragă singur concluziile.
În noile condiţii tot mai complicate din punct de vedere geopolitic ni se spune că nu se poate altfel, decât într-un sens sau altul.
Alţii însă pun pe masă şi alte opţiuni în funcţie de perspectiva care se dezvoltă.
Ca şi în cazul Roşia Montană, finalul poate să arate cu totul diferit faţă de ceea ce ni se spune astăzi.
În anii ‘90, spre exemplu, România a închis rafinării, a lichidat bănci, întreprinderi de maşini agricole, pentru că nu se mai putea, pentru că aveau pierderi.
În Pipera, spre exemplu, nu mai este nici urmă din întreprinderile de semiconductori pe care se bat acum cele mai puternice ţări din lume pentru construcţia de cipuri.
Nu merita găsită o soluţie de salvare pentru acele întreprinderi?
Ni s-a spus că nu se poate, dar alţii au putut.
Când sistemul financiar mondial a fost pus în pericol în criza din 2008-2009, americanii, britanicii sau olandezii şi-au salvat băncile cu bani de la stat, cu sute de miliarde.
Ni se spune deseori că nu se poate altfel.
Nu se poate să avem trenuri de mare viteză, nu se poate să scăpăm de primarii care bagă bani în borduri în loc să facă şcoli, nu se poate să avem o pondere a creditelor în PIB ca în Polonia sau Germania, nu putem să dezvoltăm procesarea locală a materiilor prime agricole şi să condiţionăm investiţiile în retailul alimentar de investiţii în producţie, nu se poate să protejăm şi să impulsionăm mica producţie locală.
Peste tot în lume se vând ziare la chioşcuri, numai în România nu se poate.
Nu se poate să avem 38% taxe din PIB şi 10 milioane de salariaţi în România.
Nu se poate.
Vom pierde.
În anii 2000 nu se putea să fie puşi sub acuzare miniştri sau premieri despre care toţi ştiau că sunt corupţi, dar până la urmă s-a putut.
De fapt, toate acestea sunt acceptate pentru că încet, încet, puşi în faţa acestor neputinţe construite în mod deliberat, românii şi-au pierdut stima de sine.
Nu se poate de fapt nimic fără stimă de sine, care ar fi trebuit să fie primul lucru care să ne facă să credem că n-o să pierdem acest dosar, Roşia Montană.
