În această săptămână mass media a fost dominată de ştirile privind deschiderea unor pasaje în Bucureşti spre marginea oraşului, spre est şi sud, după ce în urmă cu o săptămână pe toate canalele era prezent primarul unui sector din Bucureşti care s-a ocupat de extinderea cu încă o staţie a liniei de metrou spre sudul Bucureştiului.
Ce nu se mai spune este că pasajele spre est duc fie pe moşiile cu apartamente ale fratelui primarului dintr-un sector din estul Bucureştiului - şi se mai pregătesc şi alte pasaje de câteva zeci de milioane de euro – fie spre sud, unde sunt unele informaţii că dezvoltatorii imobiliari sunt apropiaţi primarului din sud. Treaba e că informaţiile nu mai ai unde să le citeşti, pentru că nu mai e zare de chioşc stradal de presă în sectorul de sud al Capitalei, pentru că, nu-i aşa, sunt urâte printre bordurile şi asfaltul nou-nouţ.
Noi pentru ai noştri.
Nu e destul că România şi-a îngropat miliarde de euro înainte de ‘90 într-o clădire aproape înspăimântătoare prin dimensiunile colosale, Casa Poporului, acum avem primari care bagă sute de milioane de euro în borduri, asfalt, pasaje şi pieţe cu pietre lucioase dar nefuncţionale.
De parcă aceste pietre şi pasaje ar produce bani. Când Parisul, Berlinul sau Copenhaga trec pe biciclete şi descurajează cu orice preţ folosirea automobilului, primarii noştri aruncă cu zecile de milioane de euro în parcări şi pasaje, în loc să facă şcoli, bazine de înot, campusuri şcolare şi biblioteci unde oamenii să meargă să citească ziare şi cărţi.
În acest răstimp, când primarii noştri anunţă triumfători că au mai făcut un pasaj către cartierele fraţilor sau ale prietenilor, ziarele centrale din România, care sunt de fapt principala poartă spre învăţare şi spre lumea cărţilor, derapează dramatic cu organizaţii decapitate fără sens tocmai de investitorii străini din ţări care ţin stindardul anticorupţie în lume.
Dacă ziarele nu mai sunt stâlpii pe care se aşază casa unei democraţii ci doar pagina de pe spatele advertorialelor, atunci suntem sfârşiţi. Libertatea de opinie, dar libertatea de opinie profesionistă, a unor oameni plătiţi să pună întrebări puterii publice sau private şi să apere de fapt interesul public, este, paradoxal, cea care ţine ziarele în viaţă şi dă un sens de business opiniei publice.
Abonaţii şi cumpărătorii ziarului sunt de fapt cei care cer apărarea interesului public, aşa cum Adam Smith a spus primul că exact lăcomia brutarului este garanţia unei pâine ieftine şi bune pentru că va munci să-şi depăşească competitorii.
Dacă elveţienii au pus pe piaţă primele ziare ale lumii, la 1780-1790, care au creat de fapt democraţia participativă elveţiană, cum au ajuns astăzi să le închidă şi să nu se mai încreadă în publicul cumpărător şi abonat?
Oare este aşa de greu de înţeles că libertatea şi demnitatea individuală încep de la a şti să citeşti, ca să ştii să-ţi citeşti drepturile şi să vezi ce se întâmplă în ţara şi în lumea în care trăieşti?
Că nu poţi citi şi înţelege literatură, istorie, concepte de drept, dacă nu citeşti ziare să vezi ce se întâmplă în jurul tău, ziare scrise de oameni care au întâi profesia de jurnalişti?
Că ziarele de fapt sunt cultură pentru că un pre-şcolar silabiseşte cronica meciului echipei preferate şi apoi ajunge să-l citească pe Flaubert?
Unde este Ministerul Culturii din România când presa din România traversează această situaţie?
Invitat la Gala ZF 25 de ani, Lionel Barber, fost redactor-şef între 2005 şi 2020 al celui mai puternic ziar de business din Europa, Financial Times, om cu 42 de ani de presă, a spus că asset-ul principal al României sunt „oamenii”. Şi că avem nevoie de o „educaţie de top” dacă vrem să reuşim să fim ceea ce vrem.
Un om al ziarelor, al cărui tată a fost la rândul său ziarist, dintr-o ţară, Marea Britanie, unde ziariştii devin prim-miniştri, bancheri centrali şi chiar invers, spune că educaţia este cheia spre prosperitate. Nu pasajele, nu bordurile. Campusurile şcolare, bibliotecile, chioşcurile de ziare. Românii înstăriţi care au ajuns să ignore ce scrie prin ziare pentru că li se pare că pot rezolva individual orice să nu uite că fără implicarea care începe cumpărând un ziar, adică plătindu-l pe cel care pune întrebări, societatea şi deci economia nu vor înainta, ci resursele vor fi la nesfârşit risipite.
