Neculai Crăciun avusese dreptate atunci, după cum a avut dreptate şi în ’68, când l-a sfătuit pe Grancea să nu se arate la balcon când Ceauşescu îşi ţinea discursul care l-a hrănit ani la rând „căţeii dintâi mor repede“ i-a zis şi apoi i-a explicat că în doi ani, garda asta înflăcărată va fi schimbată. „Aşa se face, ca să nu intre vecinul să-ţi schimbe mobila, o schimbi singur. Ăl mare o să aibă nevoie de figuri noi, ca să rămână în scaun“. Aşa a şi fost. Nimeni nu s-a îndoit de Todor Grancea şi de aceea l-a scos în faţă ca să mai potolească mârâiturile de la Moscova. Îi dăduse numai sfaturi bune şi avusese grijă de Grancea. Doar că acum, Neculai Crăciun ajunsese la fundul sacului. Nu mai avea ce să dea. Şi chiar dacă ar mai fi găsit câte ceva, Grancea nu mai era în situaţia în care să înţeleagă şi să mai facă un gest, o mişcare cu folos. După cum chiar el spunea „suntem hipnotizaţi, ne mişcăm, dar nu ştim ce facem. De când ăl mare a zis că România poate să facă bomba atomică, număr zilele. Nu din cauza bombei ci din cauza lui Arafat, să te pupi cu el şi să te lauzi că ai o bombă atomică în cămară! Nu poţi!“.
Neculai Crăciun îi dădea dreptate. Dar nu toată dreptatea. Desigur, Ceauşescu fusese cam nesăbuit, dar nimeni nu putea fi atât de surd, încât să nu audă cum se prăbuşeşte lumea în jurul lui. Nici măcar Ceauşescu. Crăciun era mai degrabă convins că bomba aia era o „figură de stil“. Ăl mare voia să le spună celor care trăgeau preşul de sub picioarele şefilor din guberniile sovietice de peste hotare că, în cazul României, se va întâmpla ca în România: ori moare cu ei de gât, ori... Când i-a spus acest gând lui Todor Grancea acesta a pufnit şi a adăugat: ... ori moare singur! Aşa a fost mereu la români. Cu toate acestea Todor Grancea nu făcea nimic. Nici el, nici ceilalţi ca el. De aceea întrebarea lui „Ce mai fac intelectualii noştri?“ i s-a părut lui Neculai Crăciun o promisiune la care nu se aştepta. „Dar dacă totuşi se gândeşte la o soluţie?“ s-a întrebat. Atât de mult l-a bucurat „trezirea la realitate“ a lui Grancea, încât a hotărât pe loc să-i dezvăluie planul său de salvare. Intelectualii ăştia nu doar că erau o parte importantă, erau chiar cheia planului. Asta pentru simplul şi evidentul motiv că orice schimbare, oricât de catifelată, oricât de violentă, orice ruptură chiar avea nevoie exact de acest mic amănunt – de oameni. În orice situaţie era nevoie de nişte personaje care să preia în seama lor steagurile, stemele, lozincile. Noile steaguri, noile steme, noile slogane, cum le place intelectualilor să spună. Nu era uşor să-i găseşti, trebuia să fie cât de cât cunoscuţi, dar în acelaşi timp să se fi strecurat mai mult neluaţi în atenţie nici de băieţii cu ochi albaştri şi nici de tovarăşii din birouri şi comitete. Trebuia să fie necunoscuţi, dar în acelaşi timp să poată fi recunoscuţi chiar în zăpăceala şi confuzia care va urma. Trebuia să fie inteligenţi, adică să se poată adapta la condiţii, dar nu deştepţi, ca să nu fie în stare să pună ei condiţii. Trebuia să pară, măcar să pară, oneşti, idealişti, un pic naivi şi sensibili la necazuri şi nedreptăţi, cum s-ar spune, să fie nişte comsomolişti din ăia din cărţi. Şi tot ca ei, ăia din realitate, nu cei din cărţi, să fie ţinuţi din scurt, cum s-ar spune, cu mâna prinsă în uşă. Asta era un fel de floare la pălărie – nu există cavaleri fără pată şi fără dorinţe. Trebuie doar să cauţi. Dacă vei căuta, vei găsi!
Ah, băieţii! Se descurcă şi ei. Mai un articol, mai cinci minute la o dezbatere din asta mai cu ştaif – dacă aranjezi cu moderatorul îi dă cuvântul şi peste rând, un prim-plan face cât un curs la Universitate. Rafael Cârlan, acela care e profesor la Liceul industrial ştie să se vândă bine, are dicţie, voce joasă, profundă şi nu are mimică, e formidabil, nu clipeşte, nu-şi mişcă obrazul, e de sticlă. Parcă e extraterestru. Când spune el că apa e udă, parcă atunci îţi dai seama cât de udă e apa.
Se străduia să înţeleagă, în timp ce vorbea, de ce întrebase Grancea de ei. Era bucuros că întrebase, însă nu voia să-şi ia dorinţa drept realitate. Ar fi fost prea bine ca Todor Grancea să fi fost preocupat de viitor, de ceea ce va urma. Părea şi el hipnotizat, ca toţi cei care ar fi putut lua o decizie de schimbare a lucrurilor. I-ar fi plăcut să fie aşa, asta ar fi însemnat că el, Neculai Crăciun ar fi un om norocos. După câte înţelegea, ceea ce urma să se întâmple va fi la fel de neoprit, cum au fost şi evenimentele din tinereţea lui Grancea, când în câteva săptămâni, totul a trecut în alte mâini. Doar că atunci totul se pregătise, se planificase destul de bine. Cine a avut inteligenţa să priceapă, încă din 1945, că nu mai este cu putinţă să salvezi ceva din România pe care o ştiau s-a salvat. Au trecut la comunişti, şi-au donat casele, proprietăţile la stat, la Partid, la ARLUS, oricui părea să fie parte din unda de cutremur, care era percepută de şobolani ori de iepuri cu două picioare, dar doar de ei, au devenit peste noapte progresişti, democraţi, mai progresişti şi mai democraţi decât oricine, ţineau conferinţe, voiau să se afişeze pe la adunările unde se striga „Stalin şi poporul rus, libertate ne-au adus“, cu toate astea, nu uitau să spună că sunt regalişti.
De data asta schimbarea va fi şi mai rapidă şi fără niciun fel de pregătire. Va fi destul de urât. Cam ca la cucerirea Vestului în America. Cine ajunge primul e stăpân. Iar indienii vor fi exterminaţi. Nimeni nu va avea nevoie de cei care au pătimit cu adevărat. Simpla lor prezenţă ar pune sub semnul întrebării motivele pentru care noii stăpâni vor ajunge să fie stăpâni. Chiar şi pe el, care nu voia să fie stăpân, ci doar să stăpânească, l-ar încurca.
Toţi naivii ăştia care iau în serios jocurile de putere, sunt nişte încurcă-lume. Dacă n-ar fi fost vigilent şi talentat, chiar marele lui proiect „Fata Morgana“, planul său de rezervă, în care, şi intelectualii lui Grancea aveau un loc important, se ducea pe copcă. Inginerul Valer Negrea-Negrescu era chiar la marginea naivităţii care, spre deosebire de prostie, e molipsitoare, se ia, se apucase să se dea important în faţa unui maistru al său. La început, nu şi-a dat seama dacă o făcea pe conspiratorul sau chiar era. Îi împuia mintea maistrului, care era odihnită, ca la orice maistru care e doar un maistru, iar Părăluţă acesta l-a luat în serios pe inginer. Şi cum să nu-l ia, era şeful lui, deşi habar nu avea de meserie, ca toţi ingineraşii. Dar l-a luat în serios pentru că maistrul avea un defect. O slăbiciune. Citea cărţi. Nu chiar ca nevastă-sa, totuşi citea. Şi pe măsură ce citea avea impresia că lumea din jur seamănă cu o femeie. Cu cât o dezbraci de ceea ce se vede, cu atât devine mai misterioasă şi ţi se pare că ţi se cuvine. L-a luat în serios pe Valer Negrea-Negrescu, un om deştept şi de aceea de neînţeles în adevăratele sale gânduri şi a trebuit ca el, Neculai Crăciun, să ia măsuri. Se băgase pe fir un maior-colonel ce-o fi fost şi din cauza asta a trebuit să-l bage pe maistrul Părăluţă la balamuc. N-a avut altă soluţie şi i se potrivea maistrului: noaptea scria pe pereţi, pe zidurile blocurilor, îi convenea, el stătea cu chirie la casă, lozinci chiar duşmănoase. Trebuia să facă tot ce era de făcut să-şi salveze planul. Planul lui ultrasecret de salvare. Nu şi-a făcut probleme morale, nu poţi să faci omletă fără să spargi ouăle, aşa zicea Stalin. Marele Stalin. Numai pentru că spusese asta, garantându-i aşa pe toţi ticăloşii care slujeau idei curate şi luminoase, merita să i se spună Marele Stalin!
Pe Părăluţă l-a băgat la ospiciu, iar pe inginer l-a ascuns într-o gaură de mină, unde a înţărcat mutu’ iapa. Din nou se dovedise că Stalin avea dreptate, nu poţi să faci omletă, fără să spargi ouăle! Dar niciodată viaţa nu respectă planurile, oricât de bune ar fi ele! „Fata morgana“, planul său de rezervă, „pentru orice s-ar întâmpla“, mergea înainte şi chiar avea şanse de a se realiza. Chiar Todor Grancea putea să facă parte din el dacă va şti să se plieze! În afară de cei pe care îi folosea fără ca ei să-şi dea seama, era o tehnică veche de când lumea, se numea „exploatare în orb“, în care subiectul acţiona într-un anumit fel, dar habar nu avea ce face cu adevărat, toţi ceilalţi care se încadrau planului general o făceau de bună voie şi fără să-i pună întrebări. Îşi vedeau de ale lor, nimic mai mult.
Multă vreme a crezut că Grancea – de care îl legau multe, începând cu „tinereţea revoluţionară“, cum se spunea pe la diferite „mese tovărăşeşti“, singurele situaţii în care cineva putea să-şi dea seama de adevăratele relaţii şi raporturi de forţă care existau în cadrul „aparatului de partid“– va sta pe dinafară. Nu-l mai credea în stare să o ia de la capăt, în noile condiţii ce se vor arăta. Îl considerase întotdeauna pe Grancea un politician inteligent, cu apucături de bandit cumsecade, aşa cum erau mai toţi din generaţia sa, poate el un pic mai mult bandit decât cumsecade, dar incapabil să înţeleagă vreodată că într-adevăr lumea sa s-a terminat. Că e Kaputt! Că se poate pierde într-o noapte tot ce ai câştigat într-o viaţă, iar cauza să fie simplul fapt că nu vrei să pierzi chiar totul. Neculai Crăciun era convins că pricepuse la timp şi până la capăt adevărul despre ceea ce va urma. Nici nu era greu dacă erai atent la ceea ce se petrecea în jur, începând cu Moscova. Acolo, la Moscova, se afla capătul firului care, odată tras, va duce la destrămarea întregii ţesături. Toţi interesaţii şi toţi naivii, adică exact aceia care îi credeau pe cuvânt pe interesaţi, ştiau un singur lucru – atâta vreme cât Moscova rămâne fermă pe poziţie, nu aveau de ce să-şi facă griji. Viaţa, aşa cum o ştiau ei, va merge înainte, icnind, oftând, gâfâind, dar va merge. Asta era viaţa lor! Doar că acolo, la Moscova, ceva ireparabil se produsese – prea le plăcea să o ducă fără griji, se îndrăgostiseră de maşinile, de banchetele, de vilele şi de hainele, băutura şi haleala adusă din Europa, ori din America, lucruri incomparabil mai bune şi mai ieftine pentru ei decât făcăturile din Cehia, din Ungaria ori din România. Constataseră că tot ce venea din „lagărul socialist“ costa, de fapt, enorm. I-a costat şi Budapesta în ’56, i-a costat şi Cuba, tot timpul, plus criza rachetelor, i-a costat usturător Praga în ’68 şi se săturaseră de costurile pe care le plăteau din cauza arabilor şi, mai ales, din cauza Afganistanului care devenise un buboi care ameninţa să infecteze întregul organism. Aveau semne în Caucaz şi în Baltica. Aşa că se hotărâseră să vândă ce aveau de vândut şi să cumpere ce le place. Iar primul lucru care se putea vinde erau lagărul şi barăcile din jur. Nu mai produceau nimic competitiv şi mai avea şi pretenţii. Se părea că şi dacă le-ar fi făcut cadou, nu erau amatori prea mulţi să le ia. Erau o adevărată pacoste cu milioanele lor de trântori, cu industria lor de mâna a şaptea, cu arţagul intelectualilor cărora nu le plăcea comunismul, iar capitalismul le mirosea urât, cu ţăranii lor care urau orice însemna stat. Dacă nu îi dorea nimeni, să se descurce! Iar asta însemna o mare confuzie generală, o bulibăşeală fără margini, o anarhie bine organizată doar de cei care ştiu despre ce este vorba. Iar el, Neculai Crăciun, întotdeauna a ştiut despre ce se vorbeşte în propoziţie! Asta era meseria lui. Asta era soarta lui – să ştie! Şi să fie atent dacă mai sunt şi alţii care ştiu sau măcar vor să ştie.
Din romanul cu acelaşi titlu în pregătire la Editura Cartea românească
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
