A coborât cu liftul până la parter, acolo deja scoseseră paturile şi două femei de serviciu spălau de zor mozaicul tocit de pe jos. Doar mirosul acela amestecat mai persista. Poate ar trebui să folosească un detergent, s-a gândit, dar n-avea rost să intervină. A coborât la subsol. Când a intrat în uriaşa încăpere unde începuse să miroasă greu, într-adevăr nu mai era de întârziat cu expedierea cadavrelor, în curând vor începe să zemuiască, l-a văzut pe colonelul Panduru aplecat peste morţi. Încercă să înţeleagă ce face, însă nu-şi dădu seama. Panduru s-a ridicat, avea faţa înroşită de efort sau din alt motiv. „Ce faci, ai rezolvat?“ l-a întrebat Crăciun. Întrebarea asta fusese cea mai aspră pentru colonel. Neculai Crăciun îl lăsase singur nu ca să-l caute în zadar pe Beniamin, ci să rezolve chestiunea. A dat din cap, aprobator, apoi chiar a spus:
– Am rezolvat. L-am găsit. Nu ştiu unde ne-a fost mintea, în camera de gardă n-am căutat. Acolo era. Stătea întins pe pat, cu un cearşaf până la bărbie şi nimeni nu l-a luat în seamă. Probabil că au crezut că aşteaptă să fie tăiat, ori aşteaptă altceva. N-are importanţă ce cred doctorii şi asistentele, că nu era nimeni pe acolo când l-am găsit, chestia e că l-am găsit. Poţi să-l vezi, e chiar lângă conducta de apă caldă, aia mare, vopsită în roşu. Apoi s-a aplecat din nou. Neculai Crăciun l-a auzit înjurând.
– Atunci e în regulă. Vine şi camionul, trebuie să deschidem uşa dinspre stradă. Deci sunt patruzeci şi şase? Cu proces-verbal?
Panduru a oftat zgomotos.
– Patruzeci şi şase, sigur că patruzeci şi şase. Fără haine, fără inele, fără verighete, bani şi curaţi cum i-a făcut mama lor.
– Ce naiba te canoneşti acolo colonele, că nu văd mare lucru?
– O chestie de estetică!, zise ridicându-se Panduru.
Neculai Crăciun a făcut „aha!“ apoi s-a dus să deschidă uşa metalică, grea, care dădea în stradă. De la nivelul pardoselii până la uşă era turnată o rampă de beton pe care se introduceau sau se scoteau ţevile, piesele, tăblăria legată de centrala de încălzire. Centrala, ca norocul, nu funcţiona deoarece afară erau peste 25 de grade în cursul zilei. „Ah, dacă ar fi fost un pui de geruleţ, cum ar fi trebuit să fie, cine ar mai fi ieşit pe uliţă să dea jos guvernul?“ – zisese de mai multe ori. Dar era cald, nu era ger. Trebuia să se resemneze, toate îşi au un rost, iar rostului faptelor nu trebuie să te împotriveşti. Dimpotrivă, oamenii inteligenţi înţeleg din timp care este cursul faptelor şi încearcă să se lase purtaţi de el. Unii chiar pot lăsa impresia că ei sunt cei care mişcă lucrurile. A sta îndărătnic, de-a curmezişul, nu e decât un semn de prostie. Nicidecum un semn de consecvenţă, cum ar spune cei prinşi pe picior greşit.
Avea o problemă. Cine va încărca ditamai camionul? Avea de gând să-l someze pe şofer să nu părăsească în niciun caz cabina şi să dea drumul la „Thermo King” încă din prima clipă. Era mai bine pentru toată lumea, şi mai ales pentru şofer să nu vadă ce transportă. Putea presupune, treaba lui, dar nu trebuia să vadă, martorii spun doar ce au văzut, că de aia se cheamă „martori oculari“. Va trebui să-l oblige, dacă nu vrea, pe colonel. Ei doi vor face faţă, cu toate că morţii sunt mai grei decât vii. O să-i încarce. Nu aveau încotro.
Afară era întuneric de-a binelea, din când în când pe cer se vedeau trasoare, erau trase aiurea, nu era nimic grav. Practic, în oraş lucrurile de lămuriseră. Armata era în cazărmi, doar câţiva ofiţeri, pentru culoare, umblau pe străzi în coloanele de manifestanţi, toată lumea era de acord că Armata trebuia înţeleasă, dacă au tras, asta este, ordinul e ordin, important este că nu mai trage. Ba chiar că fraternizaseră. O nebunie! Ordinul de sus spunea clar „muniţie de război“ şi „deschiderea focului“, iar ei jucau Hora Unirii! Nu avea cum să afle, dar nu era altă soluţie, oraşul urma să fie luat cu asalt de alte unităţi, care nu aveau de ce să sărbătorească, să fie entuziasmate că fraternizează cu mulţimea, deoarece ele nu împuşcaseră pe nimeni. Nu aveau de ce să fie fericiţi ofiţerii sau răcanii care veneau către Timişoara, că mulţimea îi iertase pentru ce se întâmplase pe străzi, ziua şi noaptea pentru că ei nu omorâseră pe nimeni. Urmau să omoare, asta e cu totul altceva. „Dacă nu-l dau jos pe Ceauşescu înainte de a se încăiera trupeţii, avem război civil. Un război îngrozitor pentru că oamenii vor fi de o parte sau de alta, nu neapărat că aşa vor ei, ci pentru că aşa s-au nimerit, după adresa din buletin. Chiar că e o nebunie!“ Sub ochii lui şi cu el împreună se organiza haosul.
Camionul a venit, chiar mai repede. A discutat scurt şi ameninţător cu şoferul, nu trebuia să-i lase nicio fărâmă de iniţiativă. Apoi a coborât pe rampă în subsol şi i-a explicat colonelului că oricum s-ar putea ca gradele lor să nu mai conteze în zilele care urmează, aşa că, ar face bine să se obişnuiască cu munca de jos. Adică să hămălească încă din clipa aceea. Panduru a râs strâmb, i-a cerut voie să-şi scoată vestonul de la uniformă, l-a scos şi a rămas numai în cămaşă. O cămaşă din poplin, cum nu mai văzuse de multă vreme. Ar fi putut fi răutăcios şi să-l întrebe dacă e de la magazie, din dotare. N-a făcut-o. Au muncit pe rupte aproape o oră şi jumătate, trupurile celor împuşcaţi erau grele şi îi împiedicau la mers, mai ales că rampa se umezise, nimeni nu-şi poate închipui câte feluri de zemuri şi lichide se pot scurge dintr-un corp omenesc. Cei mai mulţi erau oameni tineri, destul de bine făcuţi, fără tatuaje ori semne distinctive care să te facă să-i ţii minte. Colonelul Panduru urca în camion şi-i trăgea de picioare pe duşumeaua din plastic undeva înăuntru, să facă loc celorlalţi. Containerul era uriaş, putea transporta cam 250 de porci, agăţaţi pe trei niveluri, în şiruri, de cârlige din inox. Cârligele erau mobile, pe ţevi, le-au împins până în capăt, lângă cabina şoferului, să facă loc. Se simţea deja frigul, avea un motor puternic, mergea cu motorină. „Poate coborî până la minus 20 de grade“ i-a spus Crăciun colonelului, „dar n-o să suferi în cămaşa asta a ta“. Panduru n-a zis decât „hai să terminăm, nu e treaba mea, eu doar trebuia să ţi-i predau pe toţi, nu ştiu cum ai făcut că m-ai pus la salahorie!“.
Neculai Crăciun îi apuca de ceafă cu amândouă mâinile şi de fiecare dată simţea că îl străbate un frison, a suportat patru zeci şi cinci de frisoane, de parcă ar fi fost străbătut de un curent electric. Asta era din cauza privirii morţilor. Aveau ochii deschişi, cu pupila dilatată, cu cercul irisului care îşi păstra culoarea din timpul vieţii. Patruzeci şi cinci de priviri îndeajuns de nedumerite, încât să-l facă să vomite. Dar nu avea ce şi nici timp să se străduie să verse tot din el. S-a gândit că Panduru asta făcea, se chinuia să le închidă ochii. Normal că nu reuşise. Nu se închid ochii morţilor după trei zile. Nu se mai pot închide.
Doar ultimul, cel de lângă ţeava de apă caldă, avea ochii închişi. Când i-a prins gâtul în palme a simţit că era încă elastic, nu se instalase rigor mortis, ceea ce însemna că era un mort proaspăt. Avea o culoare uşor vineţie în obraz, semn clar al unei morţi prin sufocare. „E profesionist colonelul, l-a terminat cu perna, dacă îl împuşca sângera şi la ora asta“. Nu-i păsa de tânărul cu ochii închişi, nu ştia cine este, putea să fie chiar Beniamin acela sau oricine altcineva. Micul său plan de încheiere a acţiunii nu avea legătură cu străduinţa lui Panduru de a completa lista „coletelor“. Când colonelul l-a prins pe ultimul mort de picioare şi a început să-l tragă lângă ceilalţi, Neculai Crăciun i-a bătut în portieră şoferului, „porneşte motorul. Ambalează!“. S-a întors la uşa dată în lături a containerului, Panduru tocmai isprăvise şi dădea să iasă, ghemuindu-se să sară din camion. Era ostenit, respira greu. Îl auzea cum răsuflă, întretăiat, pentru că era foarte aproape de el, altfel zgomotul motorului era exact cum şi-l dorea, puternic, asurzitor. Atunci a scos pistolul său de serviciu, un Makarov la care ţinea foarte mult, îl ţinea permanent sub centură, la spate, l-a armat şi a tras. A tras de două ori, să fie sigur. Deşi era întuneric, era convins că n-a ratat, pentru că l-a auzit căzând pe spate, lovindu-se cu ceafa de ceva tare. A închis uşa dubei frigorifice, a vârât pistolul la locul său obişnuit, a bătut în portieră şi s-a suit lângă şofer. „Fără oprire, la Bucureşti. În Militari cobori şi mă laşi pe mine. Conduc eu până la destinaţie.“ Şoferul nici nu s-a uitat la el, a zis doar „Am înţeles, să trăiţi“ şi a demarat. Neculai Crăciun era preocupat doar de o singură chestiune, dacă la crematoriul „Cenuşa“ îl aştepta cineva sau iarăşi va trebui să hămălească. Iar de data asta era singur şi „coletele“ mai multe cu unul, nu mai puţine. Mormăi pentru el „uite, vezi, de-aia nu are ursul coadă, că au unii iniţiative. Oricum problema era rezolvată, cu Panduru, fără Panduru“.
Îşi făcuse probleme degeaba. Chiar dacă nu-l aşteptau pe el, crematoriul „Cenuşa“ funcţiona din plin. N-a avut altceva de făcut decât să supravegheze şi să facă rost de un butoi de plastic în care a cerut să se pună cenuşa. Era un butoi de pus murături cu capac. Nu s-a umplut decât pe trei sferturi. Când şi-a exprimat nedumerirea, unul dintre incineratori i-a spus „Păi a mai văzut cineva să obţină cenuşă din apă? Sau nu ştiaţi că omul e aproape tot doar apă? Apă şi încă nişte mărunţişuri!“. După alte 24 de ore, totul s-a terminat. Pentru mintea lui extrem de organizată, ce s-a întâmplat în dimineaţa zilei de 22 decembrie era de neînţeles. Părea că toată lumea, toată suflarea din România era hotărâtă să răstoarne orânduirea. Chiar şi cei care o alcătuiau. Chiar şi el. Haosul s-a instalat pe străzi şi încetul cu încetul intra în clădirile puterii. Toată lumea era fericită, dar nu fericirea pe care ţi-o dă faptul că ai câştigat la Loto, ci aceea pe care o încerci când îţi dai seama că moartea te-a căutat şi nu te-a găsit.
Din romanul cu acelaşi titlu în pregătire la Editura Cartea românească
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
