De câte ori vine vorba de prozatorii afirmaţi în ultimii ani,aproape toată lumea menţionează numele ieşenilor Lucian DanTeodorovici (foto), Dan Lungu şi Florin Lăzărescu, scriitorinelipsiţi din clasamente şi topuri, cu o presă bună, deşi nu pânăîntr-atât încât să ajungă răsfăţaţii gazetelor.
Nu au devenit vedete, nu sunt vânaţi de paparazzi petoate drumurile, la cârciumă, în propriul dormitor, de mână cuamanta ori în cine ştie ce altă circumstanţă care să facă senzaţieşi să îngroaşe spectaculos tirajul foilor de scandal. Nu aleargădupă distincţii şi profituri grase, nu tremură de nerăbdare lagândul succesului imediat. Tocmai de aceea, literatura pe care oscriu câştigă de la o carte la alta, anticipând soliditatea unoredificii epice menite să dureze.
Deşi cultivă, toţi, un realism cu accentuată deschidere cătreetic şi social, această opţiune se dovedeşte suficient de generoasăîncât să permită coexistenţa unor formule narative sensibildiferite.
Dacă Dan Lungu inventariază, cu migala cercetătorului ce ştie săfacă o anchetă sociologică, fapte şi comportamente ale oamenilormărunţi, în vederea configurării de tipologii specifice, ridicatela demnitatea artei, dacă Florin Lăzărescu se lasă furat deplăcerea povestirii, a cuvântului în stare să plăsmuiască imaginidesprinse de pe scoarţa realului ca baloanele de săpun, splendideîn pura lor gratuitate, în schimb Teodorovici manifestă o atenţienu doar mai acută, ci şi participativă, implicată, faţă despectacolul cotidian, al lumii înconjurătoare, şi nu pare delocatins de răceala observatorului imparţial, obişnuit să trăiascăizolat, într-un mediu septic, şi să analizeze totul prin lentilamicroscopului.
Sătul şi de jocul închipuirii, capabil să compenseze oriceneajunsuri, de poveştile din a căror dulceaţă va fi gustat destulca să nu-şi dea seama de superba lor inutilitate, prozatorul rămâneancorat în real, dar nu din preocupare strict documentaristică, cicu intenţia transfigurării esenţializatoare, de unde şi opţiuneapentru ironie şi satiră, în linia unei poetici de tip teatral,mizând pe stilizarea caricatural-grotescă.
Printre prozatorii din generaţia sa, Teodorovici face figurăanacronică datorită radicalismului său moral şi a unei ţinutesevere, austeră dar lipsită de ostentaţie, discretă, însă hotărâtăşi neechivocă, găsindu-şi expresia potrivită firesc, fără dibuiricăznite, într-un stil precis şi exact, de o strictăfuncţionalitate.
Comentator pătrunzător şi onest al politicului, cu un ochi cestrăpunge ca un burghiu veşmântul înşelător al evenimentuluitransformat în instrument de manipulare, scriitorul a aflat de multce se ascunde şi sub poleiala vorbelor mari, precum nobila lozincăa autonomiei artei. A înţeles că literatura, dacă priveşte numaispre sine, ajunge literă moartă. Oglinda trebuie purtată pe undrum. Bineînţeles, de către un bun şi atent observator.
Tocmai un astfel de rol joacă naratorul-protagonist al romanuluiCu puţin timp înaintea coborârii extratereştrilor printrenoi (publicat în 1999 la editura ieşeană OuTopos şi reeditatanul trecut, la Polirom, într-o variantă substanţial revizuită),textul poate nu cel mai valoros şi nici cel mai complex (princomparaţie cu Circul nostru vă prezintă: ori cu prozele dinvolumul Atunci i-am ars două palme), dar cu siguranţă celmai reprezentativ şi mai dens, mai concentrat, din tot ce a scrispână acum prozatorul ieşean.
Punctul de pornire îl constituie experienţa individuală, redusăla o serie de întâmplări, dacă nu derizorii, oricum, comune, dinviaţa unui tânăr student în răspăr cu lumea, obişnuit să-şi înecemereu în alcool amarul şi tristeţea. Relatate în forma confesiuniidramatizate, procedeu care lasă impresia intenţionalităţiiautoscopice şi a imaginării unui traseu sui generis, vizândcunoaşterea de sine, evenimentele la care participă protagonistulîşi dezvăluie însă un sens mai adânc, care depăşeşte strâmtulorizont al notaţiilor subiective, de interes mărunt, psihologic.Mutând obiectivul de pe scena îngustă a intimităţii, unde sedesfăşoară insignifiantele drame ale eului, prozatorul caută, cuinsistenţă şi cu metodă, în afară, în spaţiul social, posibilelecauze ale alienării omului modern, apăsat de conştiinţa răuluiinevitabil şi a inutilităţii existenţei într-un univers fărăsoluţie.
Romanul nu e, cum ar putea să se înţeleagă din titlu, o parodiescience-fiction. Pe Teodorovici nu-l interesează fenomeneleinexplicabile. Spirit cartezian, prozatorul găseşte necuviincios săse înfioare în faţa supranaturalului, a necunoscutului, refuză săcreadă în miracole şi nu manifestă nici un fel de curiozitate înlegătură cu aspectele misterioase şi impenetrabile ale universului.Nu vrea nici să şocheze prin crudităţi de limbaj, prin imaginicăutat violente ori scabroase. Se opreşte însă cu răbdare asupracelor mai comune aspecte ale existenţei, în intenţia de a dezvăluimecanismul care transformă omul într-o fiinţă absurdă, fărălibertate.
Personajul-narator, ridicol şi mediocru în nonconformismul său,are totuşi orgoliul lucidităţii care îl absolvă, cel puţin, detentaţia comodă a automistificării. Iubirea, religia, moartea,sinuciderea, relaţia părinţi-copii, toate acestea sunt tratate încheie satiric-ludică, prin medierea auctorială care aruncă înderiziune retorica goală a profunzimilor, abisalităţii şiabsolutului. Ironia, pe alocuri dizolvată în vitriolul sarcasmului,vine din spaima de viaţă pe care eroul o contractează înurma repetatelor dezamăgiri - romanul exploatează tragediatriunghiului amoros, situaţie din care cel mai păgubit iesebărbatul, trădat şi neînţeles de cele două femei. Exaltat deidealul purităţii şi al iubirii unice, care aduce întotdeauna cusine nefericirea şi, mai ales la vârsta opţiunilor radicale, gândulsinuciderii, protagonistul izbuteşte (performanţă la îndemânaoricui) să stingă în aburii alcoolului orice elan mai riscant şi săfie cuprins de o firească milă de sine. Sinceritatea şidezinvoltura cu care tânărul dornic de iubire acceptă loviturilevieţii câştigă pe loc simpatia cititorului. La fel, ironia, aicărei acizi dizolvă la timp tonul plângăcios al discursuluiautocompătimitor.
Naratorul sesizează în repetate rânduri bufoneria spectacoluluipe care el însuşi îl regizează. Gesturile sale cele mai dramaticesunt luate parcă dintr-o farsă, transformându-se în tot atâteagiumbuşlucuri ale unui clovn care, între prolog (,,Sînt un tiptragic") şi epilog (,,Sînt singur"), îşi execută numărulconştiincios şi exact. Desigur, nu toate gagurile îi reuşesc. Uniiîl consideră prea ridicol, alţii lipsit de haz, şi pe bunădreptate. Comedia pe care el o joacă e veche de când lumea, preadesuetă pentru a mai stârni entuziasmul publicului. Cu toateacestea, bufonul ţine la arta sa, schimonosind cu asiduitateaceleaşi posturi şi dându-şi singur picioare, doar-doar îi vaîndupleca pe cei care-l privesc să îi acorde clemenţa. Ceea ce nicinu e aşa de greu. Compasiunea nu cere cine ştie ce sacrificii.
Romanul nu trăieşte prin epic, aici un simplu cadru pe care sejoacă diferitele scene. Prevalează dramaticul, teatralitatea,naraţiunea descompunându-se în numeroase fragmente, secvenţedialogate (schiţe) aproape autonome, flash-back-uri, enclavetextuale rotunde, riguros structurate. Cât priveşte limbajul,trebuie subliniat faptul că autorul foloseşte un procedeu foarteinteresant, exersat cu măiestrie şi de Urmuz, procedeu constând înlectura literală, "la propriu", a metaforei şi simbolului, ceprovoacă un puternic efect comic, ilariant. O altă sursă a umoruluio constituie valorificarea virtuţilor expresive ale clişeului, scossistematic la lumină şi stors până la măduvă de toată savoarea sabutucănoasă. De altfel, romanul trasează itinerariul subtilelormetamorfoze ale sentimentului care transformă vorbirea autentică înlimbaj de lemn. Cine a ascultat măcar o dată şoaptele înfiorate aleîndrăgostiţilor ştie prea bine la ce mă refer. Cuvântul facetotdeauna rizibilă orice pasiune, fie ea oricât de profundă. Iatăcum gâdilă auzul siropul sonor al trăirilor şi emoţiilor intense:"Pentru un bărbat e de-ajuns să ştie să fie sensibil, bărbatultrebuie să fie ca un bujor, susţine prietena mea, căci femeia e untrandafir, şi eu o aprob, pentru că sensibilitatea este supremuladevăr, nuanţa roză a lui Dumnezeu, poezia inimii. Şi cred însensibilitatea mea, nu mai sunt nevoit să sparg vitrine, nu mai batbarmani, ci mă mir de frumuseţea lunii pline, mă încânt cu lucirilealbului imaculat al zăpezii, zâmbesc cu drag şi cu minunatămelancolie poetică în faţa tristeţii pomilor lipsiţi de culoareafrunzelor, admir minunăţia lacurilor îngheţate, râd în luminarazelor unui sublim soare de iarnă, e minunat să fii profund, săiubeşti gloria unui apus şi speranţa unui răsărit", ,,Îi spun că oador, că e floarea mea, că e crizantema şi trandafirul meu la unloc".
Sesizarea stereotipiilor de limbaj naşte apoi întrebări dintrecele mai incomode privind funcţionarea gândirii şi secretele arteide a convinge şi de a construi argumente de necombătut. Coborâtă încârciumă sau în camerele căminelor studenţeşti, dialectica setransformă într-o bolboroseală de mahala, iar discursul, pus pelimba unor indivizi deprinşi să deschidă gura mai mult pentru acere ceva de băut, devine vehiculul unor simulacre de sens de tothazul şi avortează mulţime de trăsnăi gogonate. Raţionamentulsofistic e exploatat cu mare abilitate, în linie comic-absurdă.Aleg doar două fragmente, sper, lămuritoare: ,,Să fim raţionali. Tuvrei să mergi la o petrecere organizată de nişte tineri. Să spunemcă e firesc. Dar (…) să ne imaginăm o situaţie: presupunem căprietenul ăsta al tău, care organizează petrecerea, e certat cunişte... să le spunem oameni. Ce se întâmplă în cazul ăsta? (…)Dacă unul dintre cei cu care e certat prietenul tău e acum înarmată, înnebuneşte din cauza regimului cazon, vine la petrecereşi, din răzbunare, vă împuşcă pe toţi?", ,,Îţi dai seama ceînseamnă asta (să petreci Revelionul alături de prietena ta şide părinţii ei, n.n.)!? Înseamnă aproape o cerere în căsătorie!Să stai la masă cu părinţii fetei e ceva serios. Tu vrei să teînsori? La vârsta asta!? Ştii ce înseamnă să te însori la douăzecide ani, prostule? Imediat faci doi-trei copii, trebuie să renunţila studii ca să-ţi iei o slujbă, apoi ea te înşeală şi pleacă înAmerica împreună cu amantul ei, tu rămâi singur cu trei copii, n-aice să le dai de mâncare, iar cei care ţi-au dat slujba te dau afarăpentru că nu te mai poţi concentra asupra muncii, din cauzacopiilor care te aşteaptă acasă flămânzi, aşa că o să trebuiască săte angajezi în altă parte, ca gunoier… (...) Normal: doar n-o să mălaşi să plec de Revelion ca să ajung cerşetor!"
Spre deosebire de mulţi dintre colegii de generaţie, Teodorovicinu a căzut în ispita juvenilă a iconoclasmului facil şi lipsit dediscernământ şi nici nu a întins excesiv coarda gingaşă asentimentului. Cu puţin timp înaintea coborârii extratereştrilorprintre noi e un roman valoros, original ca formulă, scrisîntr-un stil alert, seducător, cu nerv satiric şi cu umor. Dovedindun foarte acut simţ al comicului şi al grotescului stilizatcaricatural, Teodorovici mi se pare un prozator cu multipleresurse, scriitor robust, de cursă lungă, de la care ne putemaştepta încă la surprize nebănuite.
ANTONIO PATRAS (n. 1973). Critic literar, conferentiar laFacultatea de Litere, Universitatea "Al. I. Cuza", Iasi. Debutpublicistic: 1998, în revista "Convorbiri literare"; doctorat înfilologie (2002); membru al Uniunii Scriitorilor Romani; redactorla revista "Convorbiri literare", unde semneaza rubrica "Cernealasimpatica"; coordonator al colectiei de istorie literara la EdituraUniversitatii "Al. I. Cuza", Iasi. Volume publicate: Ion D.Sîrbu - de veghe în noaptea totalitara, 2003; Fragmentarium- impresii despre oameni si carti, 2006; Ibraileanu. Catre oteorie a personalitatii, 2007.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
