Corpul îşi cere mereu uncia de carne.
Citeşti Shakespeare
eşti în Paradis
dar
îţi curge nasul.
Vrei să îl amâni.
El curge şi ţipă:
„Şi eu sunt pe aici, ce Dumnezeu!”
El spune aşa: „Ce Dumnezeu!”
Eu
vreau să îmi amân nasul
să nu-mi mai sâcâie cu prostii creierul rătăcit prin citit.
„Secreţia ta e tot ce ştii să faci!” – îi spun.
„Ţi-ai luat nasul la purtare!” – îi spun.
„Mă cobori din ceruri” – îi spun.
„Mă tragi de poale să-l las din mâini pe Shakespeare!” – îi spun
şi resemnată înfig semnul de carte ca un cuţit
între Othello, Desdemona şi intangibila batistă.
Eu nu sunt Desdemona:
găsesc batista şi i-o plimb pe la nas.
„Fir-ar să fie de Shakespeare!” – spune nasul.
„De inteligenţa emoţională ai auzit?” – spune nasul.
„Pleci aiurea cu cartea
atârnată de creier ca de un cuier!
Mă ignori tu care
fără oxigenul meu
eşti o cârpă, pricepe!
Fii mai pământeană,
fii reală!” – mă mustră nasul.
„Eu
cel ce strănut
exist!”
Ce pot face?
De atâta vreme
Shakespeare nici nu mai strănută!
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
