În cei aproape 11 de ani de existenţă, Ziarul de Duminică agăzduit, săptămânal, indiferent de suportul pe care apărea/ apare(print sau internet) dialoguri cu personalităţi pregnante, dinvarii domenii, ale României contemporane şi nu numai. Nu puţinedintre cuvintele acestora, rostite la invitaţia redactorilor sau acolaboratorilor Ziarului de Duminică, se dovedesc a fi perene şi seconstituie într-un "îndreptar" pentru corecta înţelegere a lumii încare trăim, a problemelor cu care ne confruntăm, a provocărilor pecare ni le rezervă viitorul. Considerăm că o propunere dere-lectură esenţializată a unor segmente relevante din dialogurilepublicate de ZD în anul 2010 confirmă afirmaţia de mai sus şi seconstituie într-un (sperăm) util şi necesar recurs la memorie. Vomdedica acestui demers (aplicând criteriul diversităţii iar nu peacela al cronologiei apariţiei interviurilor) mai multe ediţii aleZiarului de Duminică.
Ion Zubaşcu (foto 1)
Poet, cîntăreţ, ziarist, Ion Zubaşcu s-a născut în 18 iunie1948, în localitatea Dragomireşti, Maramureş.
Pentru mine, poezia a început întotdeauna acolo unde a începutomul şi va sfârşi odată cu nesfârşirea lui. Este motivul pentrucare, deşi am scris în spiritul şi în ritmul generaţiei, nici n-amreuşit să-mi public cărţile la timp, din pricina biografiei melefoarte contorsionate, de om singuratic care a ieşit mereu în largdoar cu tavanul în cap, dar nici nu m-a stresat foarte tarenepublicarea lor, pentru că oricum nu-mi puteam citi poemele,foarte elaborate, la concurenţă cu ceilalţi, decât unui publicrestrâns, pe la locurile şi festivalurile unde se aduna generaţia'80, în afirmare. Or eu cântam de foarte tânăr muzică folk şi aveamun public de succes şi săli pline în toate oraşele ţării, inclusivîn săli polivalente şi pe stadioane, pe unde am umblat cuCenaclul Flacăra, în primii lui ani curaţi de activitate,până în 1982, când m-am retras ireversibil şi m-am despărţit publicde Adrian Păunescu.
Paradoxal, mă simt contemporan abia cu cărţile de poezie aletinerilor afirmaţi după 2000, ale căror cenacluri le-am frecventatcu intermitenţe, dar a căror poezie o cunosc foarte bine, în toatăfertila ei deschidere spre dimensiunea epică şi dramatică. Poatesunt mai degrabă un douămiist întârziat, cine ştie? Dar cine maiştie azi cărei generaţii i-au aparţinut Homer, Dante sau Tolstoi?Măcar dacă s-ar reţine secolele în care au trăit şi creat! Înistoria mare contează rezistenţa în timp a operelor şi, doar înaceastă măsură, fiinţa fragilă şi trecătoare a creatorului lor.
Odată cu maturizarea textuală a generaţiei '80, nu cred că maiavem ce imita din lume, am imitat până acum tot ce se putea imitaşi ne-am sincronizat nu doar cu latinitatea culturală a Europei, cişi cu spiritual anglo-saxon al Americii. Abia acum, literaturaromână a ajuns la vârsta când poate evolua pe cont propriu,urmându-şi propriile vârste istorice naturale şi pulsiunile decreştere vitală ale propriilor rădăcini. Cum avem o geografie anoastră, tot astfel avem o istorie proprie, avem o specificitateetnică inconfundabilă şi sub presiunea accelerată a uniformizăriiglobale, spiritul sănătos al literaturii noastre va reacţiona, suntabsolut sigur, afirmându-şi propria individualiate şi unicitate înlume. Şi acum chiar poate face saltul acesta decisiv, nu mai sunemla începutul veacului al XIX-lea, când abia ne-am desprins dealfabetul slavon, ci după două secole de asimilări şi evoluţii însalturi miraculoase, care ne-au făcut competitivi cu oricareliteratură matură a lumii. Am toate argumentele în aces sens, darnu e locul să le dezvolt aici, mai mult. (decembrie2010)
Radu Aldulescu (foto 2)
După apariţia romanului "Ana Maria şi îngerii" în mai2010, am fost solicitat-ispitit să mă expun public, prin interviurica acesta, mai mult decât în ultimii 20 de ani.
În ultimii 10 ani literatura română şi-a consolidat ireversibilstatutul de literatură de mîna a doua spre a treia, în pofidatresăririi-resuscitării de care a avut parte în ultimii cinci ani,printr-un concurs de împrejurări favorabile, cum ar fi: apariţiaunei generaţii de critici tineri aplicaţi şi dedicaţi cu totuldezinteresat fenomenului literaturii române contemporane, apariţiacolecţiei Ego-proză la Polirom, trecerea Editurii CarteaRomânească sub patronajul Polirom-ului. Toate astea au însemnatnişte înlesniri pentru scriitorul român contemporan; nu mai spun căpe mine, practic, m-au salvat-recuperat ca scriitor activ şi totuşin-au avut puterea să stopeze alunecarea vertiginoasă spreneantizare a literaturii autohtone, pornită în urmă cu douăzeci deani.
Instituţiile culturale postcomuniste aşadar, cei care le-aucondus şi le conduc (i-am tot numit în articole şi interviuri, darde data asta mă abţin) au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentrua consolida statutul de literatură de mâna a doua spre a treia aliteraturii române, deteriorînd totodată în cel mai înalt grad,într-o manieră de neconceput nici în comunism, imaginea, statutulsocial şi material al scriitorului, al autorului de literaturăpropriu-zisă - folosesc acest termen constrâns deîmprejurări-vicisitudini fără precedent în istoria literaturiiautohtone, într-o vreme când locul scriitorului a fost uzurpat deautorul de teze de doctorat ajustate beletristic, de memorialistulşi autorul de jurnale convertit în romancier, lipsit de un miniminstinct literar. Aşa se face că, în pofida aşteptărilorîndreptăţite induse de căderea cenzurii ideologice, în ultimiidouăzeci de ani n-au mai apărut romancieri de talia unor MarinPreda, Eugen Barbu, Petru Dumitriu, Petru Popescu, D.R. Popescu,George Bălăiţă, Constantin Ţoiu, Fănuş Neagu, Ştefan Bănulescu,Paul Goma şi alţii asemenea lor. N-au mai apărut poeţi precumNichita Stănescu, Emil Brumaru, Leonid Dimov, Ion Alexandru, CezarIvănescu, Virgil Mazilescu şi mulţi alţii, poezia fiindpunctul-forte al literaturii române.
Oriunde în lumea asta mare, a fi scriitor este aproape similarcu a fi romancier - când vorbim de marile literaturi ale lumii,avem în vedere în primul rând marii romancieri ai acelorliteraturi. Literatura română însă joacă azi într-un cu totul altfilm decât respectivele literaturi, după un regulament cultural deordine interioară care obscurizează romancierul, un specimen oricumpe cale de dispariţie, exterminat pe toate căile în ultimiidouăzeci de ani, pentru a lăsa loc liber în fruntea bucatelorelitelor pomenite mai sus, cu preţul greu al privării dereprezentativitate internaţională. Repet, în pofida propagandeidemagogice prin care sunt justificate salariile şi privilegiilefuncţionarilor culturali care pasămite muncesc din greu pentrupromovarea literaturii române, s-a dorit, s-a urmărit şi chiar s-aînfăptuit cu totul altceva. (octombrie 2010)
Richard Edwards (foto 3)
Richard Edwards este autor şi realizator de proiecteculturale. A coordonat şi a participat la conceperea şi punerea înoperă a unor proiecte vizând patrimoniulîn mai multe ţărieuropene şi în Statele Unite.
Feriţi-vă să faceţi confuzie între memorie şi istorie. Istoriareprezintă reconstrucţia, mereu incompletă şi problematică, a ceeace nu mai este. Istoria înseamnă să vezi şi să ştii (voir etsavoir). Istoria înseamnă cunoaşterea sau relaţionareaevenimentelor din trecut, a faptelor privind evoluţia unui grupsocial, a unei activităţi umane.
Memoria este un fenomen întotdeauna actual, ea este trăităîntr-un prezent etern. Walter Benjamin (filosof şi sociolog german,1892-1940, n. ZD) spune că "trecutul este prezentul memoriei".Moştenirea strămoşilor, patrimoniul nu sunt situate în trecut, elese trăiesc în prezent, sunt o reminiscenţă a originilor, amiturilor întemeietoare.
Istoria este o reprezentare a trecutului, o născocire umană aRenaşterii. Omul occidental trăieşte experienţa distanţei istorice,realizează o ruptură cu trecutul, cu trecutul său (asta în vreme ceHerodot, numit de către Cicero "părintele Istoriei", şi Tucidide,care-i va continua opera, sunt mai degrabă nişte martori care scriuo istorie în care tocmai se află). Istoria ne ajută să ne dobândimidentitatea.
Fiind afectivă şi magică, memoria păstrează şi trăieşte detaliilecare o susţin: amintiri vagi, volatile. Ea poate să-şi schimbesensul şi cauzele; ea alege, trădează, cenzurează. Memoria deţineputerea de a imagina, adică de a putea să producă imagini, de areprezenta lucruri care ocupă spaţiul, de a aduce la suprafaţă ceeace este absent.
Sf. Augustin a spus că "memoria este prezentul trecutului", învreme ce ea, dimpotrivă, se sustrage timpului şi trecutului.
Eu consider că istoria presupune analiză şi discurs critic. Dealtfel, Roland Barthes spunea: "Istoria nu se întrupează decât dacăo privim şi, ca să o privim, trebuie să fim excluşi din ea."Memoria instalează amintirea în sacru, în vreme ce istoria o dă învileag.
Astăzi, memoria şi istoria ezită: în vreme ce veacul al XIX-leaeste considerat, în Europa, ca fiind cel al istoriei, odată cu celde-al doilea război mondial am pătruns în secolul memoriei (pânăîntr-atât încât am ajuns să confundăm rolul memoriei cu cel alistoriei). În anumite locuri ale memoriei se cuibăreşte pierdereasentimentului de continuitate dintre trecut şi prezent.
Or, ca să trăim memoria se cuvine mai întâi să ne însuşim trecutul,poveştile, influenţele, manifestările şi reprezentările sale,pentru ca apoi să ne eliberăm de ele. Atunci, acest trecut poate fidepăşit conservându-l, transformându-l, reutilizându-l, ba chiardistrugând-l spre a ne înscrie în viitorul prezentului.(octombrie 2010)
Mircea Tiberian (foto 4)
Pianistulşi compozitorul dejazzMircea Tiberian s-a născut la Cluj, în 1955, şi-a petrecutcopilăria şi adolescenţa la Sibiu, iar în 1975 s-a mutat laBucureşti.
În 1980, a absolvit Conservatorul bucureştean.
Eu am început să mă "trezesc la artă" la sfârşitul anilor 60,perioadă în care modernismul obţinea victorie după victorie petoate fronturile. A nu fi original, a semăna cu cineva, a fitradiţional însemna atunci o trădare a "misiunii artei". Am fostinjectat încă din liceu cu ideea că sunt unic. Debutul meu s-afăcut sub semnul lui "Nu-mi pasă ce credeţi despre mine,posteritatea mă va judeca". Apoi am căzut în extrema cealaltă,crezând că sunt cel mai mare ignorant din lume şi petrecând animulţi doar cu "studiul maeştrilor", fără să-mi pese deoriginalitate. La mine "extremismul juvenil" a avut forme maiacute.
În vremurile noastre, un CV de succes conţine obligatoriu frazede genul: "A cântat cu" sau - dacă cel care redactează e mai subtil- "Cariera i s-a intersectat cu artişti precum". Urmează o listă denume pe cât posibil mai cunoscute. Mărturisesc că unul dintreconcertele de care îmi aduc aminte fără plăcere e cel în care amcântat cu o mare vedetă a jazzului: Larry Coryell. Programul erainept, iar marele ghitarist era atât de beat, încât a schimbat înultimul moment toate tonalităţile (se ştie că la chitară aceasta edoar o problemă de a pune mâna mai sus sau mai jos). La pian nu edeloc la fel. Totul s-a rezumat la o încercare de a salva unconcert pe care, parcă în mod intenţionat, Larry încerca să-ldinamiteze. Trec peste comportamentul arogant sau lipsa de respectfaţă de muzică şi muzicieni. Din păcate, mi se aduce aminte mereu(laudativ) de acel concert. Am scris despre acest episod în ultimacarte, "Cartea de muzică". Muzicienii care au avut importanţăpentru mine au fost cei cu care împărtaşeam aceeaşi, dacă îmipermiţi expresia, "viziune", sau mai bine zis, cu care am avut"afinităţi elective". Deunăzi mergeam în tren cu un contrabasistamerican pe nume Chris Dahlgren. Mărturisesc că, obişnuit cumuzicienii de la noi care, cu mici excepţii, dacă citesc ceva,acela e ziarul lăsat pe banchetă de un alt călător, am avut un micşoc să văd că omul meu citea "Mille Plateaux" de Deleuze şiGuattari. Aceştia sunt muzicieni cu care poţi comunica pe scenă şiai ce să comunici. Celelalte genuri de relaţii muzicale pot uşordegenera în mezalianţe artistice.
Muzica şi poezia se află acum într-o situaţie atât de dificilădin punct de vedere social, încât e bine să apară împreună măcardin solidaritate dacă nu din calcul strategic. În realitatelegăturile dintre muzică şi poezie sunt mult mai profunde. Muzicaeste pur algoritm sufletesc, iar poezia e algoritm sufletesc îngânduri, în cuvinte.
Când începi să aştepţi şi să asculţi, vine muzica la tine. Şiceea ce auzi e mult mai natural decât tot ceea ce ai putea inventasau închipui. Dacă această muzică vine dintr-un fond mai profund alpsihicului nostru sau de la cer (care poate sunt acelaşi lucru) nuam de unde să ştiu. De cele mai multe ori însă, din neatenţie, nerepezim şi omorâm ceea ce e cu adevărat artistic în demersulnostru numit artistic. (iunie 2010)
Constantin Chiriac (foto 5)
Despre Constantin Chiriac, toată lumea vorbeşte de bine.Asta doar când nu vorbeşte de foarte bine. E un model de manager desucces care ar trebui studiat in instituţiile de specialitate şi,la o rigoare, exportat, ca brand românesc.
Suntem intr-o perioadă foarte dificilă, probabil cea maidificilă de după război, la nivel planetar. Iar in România trăim ointreagă nebuloasă, o necunoaştere şi o tulburare fără precedent,un moment de uriaşă neincredere. Pe această platformă generală,Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu incearcă să dezvoltecea mai importantă ediţie a sa dintre toate cele 17 de până acum.La mijloc există şi un pariu: intr-o perioadă de criză, un managerbun, ajutat de o echipă solidă, poate să demonstreze, in ciudaresurselor care, inevitabil, sunt mai scăzute, că se poate organizaun eveniment de amploare. Bugetul din acest al Festivalului de laSibiu este de 5,2 milioane de euro, din care doar 26,3% reprezintăban public românesc. Intr-o perioadă de criză, trebuie profitat defaptul că lumea tinde să se intoarcă spre emoţie, către sentiment,către nevoia de speranţă, de pozitivitate, de ierarhii şi de valorimorale. De aceea, am căutat ca Festivalul să fie exemplar dinpunctul de vedere al participării. Iar dimensiunea lui este dată denumărul de participanţi, de numărul de evenimente (circa 350), denumărul de locaţii şi de spectatori (circa 35.000, zilnic). Nu inultimul rând, de calitatea şi diversitatea participanţilor.
Festivalul este un brand. El este inscris ca festivalindependent, in adevăratul inţeles al cuvântului, cu drepturi deautor, şi a devenit acum un festival al artelor, pentru că incearcăsă acopere tot ce inseamnă posibil eveniment spectacular intr-ocomunitate, de la spectacolul indoor până la variileevenimente outdoor, sub toate formele, de la teatrul deexpresie corporală şi până la spectacolul de lectură, la teatrul"de cuvânt", care promovează textul, la teatrul de păpuşi, până lacele mai experimentale şi mai inovatoare forme dramatice. Există şispectacole de dans contemporan, de balet, spectacole de muzică,sunt spectacole de flamenco, sunt spectacole de fado, sunt marilespectacole de stradă şi care, de fapt, dau dimensiunea comunitarăşi care, din punct de vedere filosofic, transformă o comunitate,pentru că, făcând o cercetare, in orice comunitate foarte rar seintâmplă ca oamenii să meargă la teatru, există probabil un procentde 5% care au obişnuinţa sălii de spectacol. Ei bine, aducândmiracolul in faţa omului de rând, astăzi, mâine poimâine, aducândcalitate, bun gust, dar şi capacitate de a uimi, de a emoţiona, dea sensibiliza, atunci "vizitatorul" meu de azi devine un potenţialspectator. Un spectator care va veni peste un an sau doi, oripoate, cine ştie, mai repede, in sala de teatru, care va incepe săse imbrace altfel, care va avea bucuria să stea la o terasă, careva avea dorinţa de a comenta, care va dori să aibă o opţiune. Eucred că asta este marea misiune a societăţii noastre, aceea de facecomunităţile să fie conştiente, in aşa fel incât ele să-şi decidăpropria soartă, să aleagă in cunoştinţă de cauză şi să inlătureimpostura şi marea corupţie care există, din păcate, la modulcanceros.
Avem nevoie de aceste intrebări fundamentale, de tipul "Cinesuntem noi după douăzeci de ani?", "Care este poziţia noastră inEuropa?", "Care este rolul nostru, al artiştilor, in aceastăsocietate?", "Cum ne raportăm la artiştii Europa, la artiştii dinlume?", "Care sunt raporturile noastre cu banul public, cu banulprivat?" Intrebările aduc, desigur, şi răspunsuri. Am dorit săaducem, in cadrul festivalului, un târg de carte, pentru că estenevoie de lectură. Sibiubookfest lansează şi el câteva intrebări.In ultima vreme, suporturile tradiţionale ale conţinutului scrissau sau muzical au imbrăţişat provocarea internetului şi adigitalizării. Cum sunt influenţaţi cititorii de aceste noi formede conţinut? Mai citesc tinerii din zilele noastre? Vor mai existacărţi tipărite in următorii ani? Vor renunţa pasionaţii de lecturăla cărţile tipărite? Cum va influenţa e-book-ul piaţa cărţii? Amdorit, de asemenea, să ne apropiem de zona artelor plastice: l-ampoftit pe Dan Perjovschi, care este unul dintre cei mai mariartişti ai României, să facă această prelungire spre plastică, aminvitat teatrul de avangardă, teatrul tinerilor, dar şi zona"Sorbona" - cum a fost numită anul trecut - adică zonaconferinţelor (cu prezenţe precum cele ale lui George Banu, Dan C.Mihăilescu, Mike Phillips, Oriza Hirata, Spencer Golub, MirceaDinescu...).
Aici, la Sibiu, piaţa se va intâlni cu produsul cultural, pentrucă, fără această validare a pieţei, putem noi să ne ascundem multşi bine in turnuri de fildeş şi să considerăm că suntem geniali.(mai 2010)
Alex Mihai Stoenescu (foto 6)
Alex Mihai Stoenescu s-a nascut in 1953 si este istoric siscriitor.
Poporul român a intârziat sa se revolte chiar si atunci cândtraia de ani de zile foarte greu. Tentativele românesti de revolta,la Brasov, la Iasi, gesturile Doinei Cornea, au ramas fara ecou lapopulatie. Chiar si la Timisoara, intre 16 si 20 decembrie, miculgrup de revolutionari autentici si diversionisti a ramas izolat, intimp de populatia orasului se ducea la serviciu, la cumparaturietc., ba mai si dadea telefoane pe la Militie cerandu-i sa punaordine in strada. Evenimentul care se numeste cu un termencolocvial Revolutie a fost initiat de URSS si s-a sprijinitfundamental pe instigarea populatiei la revolta; prima si cea maiimportanta reactie la aceasta operatie a fost lovitura militaradata de gen. Stanculescu in dimineata de 22 decembrie, iar a doua afost tradarea lui Ceausescu de catre Securitate. A urmat revoltapopulara impotriva careia s-a lansat fenomenul terorist, organizatde ofiterii superiori si generalii din MStM vinovati de mortii dedinainte. A venit la putere grupul sprijinit de URSS, pentru ca asaera intelegerea internationala. Enuntul ca Timisoara s-a eliberat,ca România s-a eliberat, ca a scapat de comunism si ca a trecut lademocratie este o fantezie, bine folosita in anii care au urmat inbatalia politica. (ianuarie 2010)
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
