Reacţiile la criză
La fel cum „provocarea unei crize” ilustrează câteva dintre tematicile acestei cărţi, acelaşi lucru se poate spune şi despre articolele pe care le-am scris în 2008 şi 2009 despre reacţiile la criză, dintre care unul, „Cum ieşim din criza financiară”, publicat în revista Time la o lună după colapsul firmei Lehman Brothers, este inclus aici. Disparitatea dintre ceea ce era necesar – ceea ce ar fi trebuit să se facă – şi ceea ce s-a făcut ilustrează marea divizare.
Cu toată că această criză se cocea de multă vreme, şi cu toate că semne prevestitoare apăruseră cu duiumul, cei aflaţi la conducere, atât în banca centrală a Americii, cât şi în administraţia de stat, au părut surprinşi, iar eu cred că nu se prefăceau deloc – remarcabilă mărturie a capacităţii de a trage oblonul în faţa informaţiilor care nu-ţi plac şi care îţi contrazic ideile preconcepute. La urma urmei, bula imobiliară se spărsese în 2006, economia plonjase în recesiune în 2007, Fed-ul cadorisise băncile cu fonduri la un nivel fără precedent în 2007 şi 2008, iar în martie 2008 avusese loc o salvare financiară extrem de costisitoare a băncii de investiţii Bear Stearns. Practic, orice economist care nu credea orbeşte în virtuţile pieţelor libere şi nereglementate, în eficienţa şi stabilitatea lor a văzut limpede ce urmează: „numărat, cântărit, împărţit“. Şi totuşi, preşedintele Fed-ului, Ben Bernanke, avea să susţină voios că riscurile „se află sub control”.
Evenimentul care a precipitat căderea ţării, din recesiunea începută în decembrie 2007 (pe care politicile lui Bush – încă o reducere de taxe pentru bogaţi, în februarie 2008 – nu au ajutat-o deloc să se termine), într-o recesiune profundă, cea mai severă de la Marea Depresiune din anii 1930, a fost colapsul Lehman Brothers, pe 15 septembrie 2008. După ce Fed-ul şi Trezoreria au afirmat, cu convingere, că vor permite această prăbuşire pentru că nu va avea decât un efect limitat asupra economiei – şi le va da o lecţie importantă celorlalte bănci –, cele două instituţii au efectuat o piruetă la 180 de grade şi au salvat de la insolvenţă AIG – cea mai costisitoare operaţie de salvare financiară din istoria omenirii şi o sumă de bani dedicată ajutorării unei singure corporaţii care a depăşit-o pe cea acordată milioanelor de americani săraci de-a lungul anilor. Mai târziu, aveam să aflăm de ce – şi de ce oamenii aceia au făcut tot ce le-a stat în putinţă să ascundă de poporul american ceea ce făceau: banii au trecut rapid de la AIG la Goldman Sachs şi la alte bănci. Atunci când au ajuns la ananghie aceste bănci, s-au grăbit Fed-ul şi Trezoreria să le vină în ajutor.
În articolul meu din Time, am prezentat un plan de măsuri foarte simplu. Din păcate, ceea ce s-a făcut a oglindit mai mult interesele şi punctele de vedere ale băncilor şi ale grupului de 1 la sută, decât planul schiţat de mine, aşa cum, de fapt, mă şi temusem la momentul respectiv. Iar redresarea a fost, de asemenea, anemică. Administraţia Obama poate pretinde că a oprit economia din a se prăbuşi în altă Mare Depresiune. Indiferent dacă e sau nu adevărat, se vede clar că n-a conceput o redresare robustă. La data la care această carte pleacă spre tipar, adică la şapte ani de atunci, majoritatea americanilor au venituri sub cele pe care le realizau înainte de criză. Avuţia în clasa de mijloc aproape că a revenit la nivelul din 1992, deci cu vreo două decenii în urmă. Redresarea a fost una gândită de grupul celor 1 la sută, pentru cei 1 la sută. Preşedintele Obama se prea poate să fi susţinut, în discursul lui despre starea naţiunii din 20 ianuarie 2015, că criza s-a terminat. Dar nici măcar el n-ar cuteza să afirme că totul e bine. PIB-ul este cu vreo 15 procente sub cât ar fi fost dacă n-ar fi existat criza, iar distanţa dintre unde ne aflăm acum şi unde am fi putut să fim nu se micşorează. Trilioane de dolari s-au pierdut inutil, urmărind agenda de acţiune a celor 1 la sută.
Agenda mea de măsuri conţinea cinci puncte. Primul consta într-o recapitalizare a băncilor – într-un mod care să garanteze că vor începe iar să acorde împrumuturi şi că americanii sunt răsplătiţi corect şi echitabil pentru că au suportat riscurile pe care le-au suportat. Am recapitalizat băncile, da. Dar salvarea financiară a băncilor nu însemna să-i salvăm şi pe acţionari, şi pe deţinătorii de obligaţiuni, şi pe bancheri. Numai că exact asta am făcut.
Când FMI-ul, Banca Mondială sau guvernul american dau bani cu împrumut altor ţări, noi impunem condiţii – vrem să fim siguri că banii sunt cheltuiţi aşa cum se cuvine. Ironia face ca Trezoreria Statelor Unite să insiste cu cea mai mare încăpţânare pe condiţionarea de acest fel. Dar când s-a pus problema să impună condiţii băncilor americane, Trezoreria a devenit brusc sfioasă.
Aici intenţia a fost clară: să salveze băncile pentru ca acestea să poată continua să furnizeze fondurile necesare funcţionării economiei noastre. Dar pentru că nu am impus nicio condiţie, banii s-au dus pe megabonusuri – clar nemeritate – acordate bancherilor. Ani de zile după criză, creditarea firmelor mici şi mijlocii continua să fie mult sub nivelul anterior crizei.
Administraţia susţine că guvernul şi-a primit banii înapoi, dar a fost un soi de alba-neagra – băncile au scos dintr-un buzunar bani pe care tot de la guvern îi luaseră, şi i-au băgat în alt buzunar. Fed-ul le dădea băncilor împrumuturi cu zero la sută dobândă, fonduri pe care băncile le dădeau apoi cu împrumut guvernului şi marilor corporaţii contra unor dobânzi mari. (Până şi-un copil de zece ani ar putea face bani în acest fel; n-ai nevoie să fii geniu financiar pentru aşa ceva – deşi bancherii au primit bonusuri, de ca şi cum ar fi fost). Pe furiş, guvernul a aranjat ca împrumuturile ipotecare neperformante să plece din evidenţele contabile ale băncilor şi să intre în propria-i contabilitate. Chiar şi atunci, ceea ce guvernul a primit n-a fost decât o parte infimă din cea primită de investitorii privaţi, ca Warren Buffett, care băgaseră bani în bănci la momentul crizei.
Foarte pe şleau spus, americanii de rând au fost păcăliţi. Băncilor li s-a făcut un uriaş cadou, punându-li-se la dispoziţie fonduri în condiţii mult mai favorabile decât cele acordate altora – şi la rate ale dobânzii mult mai mici decât ar fi fost alţii dispuşi să le ofere băncilor. Astfel, a avut loc o redistribuire a banilor de la cetăţenii de rând spre bancherii bogaţi. Dacă băncilor li s-ar fi perceput dobânzile pe care era normal să le plătească, datoria noastră naţională ar fi mai mică şi am avea mai mulţi bani pe care să-i investim în educaţie, tehnologie, infrastructură – investiţii care ar fi dus la o economie mai puternică şi cu mai multă prosperitate pentru toţi.
La fel ca atât de multe alte politici economice gândite de grupul celor 1 la sută şi pentru grupul celor 1 la sută, şi aceasta se bizuia pe teoria efectului economic benefic pornit de sus în jos: hai să băgăm destui bani în bănci, şi toată lumea va avea de câştigat. Lucrurile nu au mers deloc aşa, precum era şi de aşteptat. Eu susţinusem, dimpotrivă, că ar fi trebuit să încercăm un pic de teorie a efectului benefic pornit de jos în sus: să-i ajutăm pe cei de la mijloc şi de la bază, şi întreaga economie va avea de câştigat.
Criza pornise de pe piaţa imobiliară, prin urmare era firesc să presupui că o redresare robustă impune stăvilirea valului de executări silite. Chiar înainte ca Barack Obama să devină preşedinte, eu l-am avertizat că salvarea financiară a băncilor nu va fi de ajuns. El trebuia să-i ajute pe proprietarii de locuinţe ai Americii. Dar Tim Geithner, secretarul Trezoreriei, care conducea Fed-ul statului New York atunci când băncile se lansaseră în comportamentul lor nesăbuit, s-a gândit în primul rând la binele băncilor. Rezultatul a fost că milioane şi milioane de americani şi-au pierdut la propriu locuinţele. În timp ce sute de miliarde se duceau la bănci, o foarte mică parte din această sumă a fost alocată pentru a-i ajuta pe oameni, şi chiar şi aşa, doar în jur de 10 miliarde de dolari s-au cheltuit efectiv – raportul Trezoreriei către Congres nu s-a obosit să precizeze suma ajutorului – în strădaniile administraţiei de a implementa o înşiruire de programe, unul mai prost gândit ca altul. Aruncatul banilor pe bănci s-ar putea să fie necesar pentru salvarea economiei, iar ajustarea de fineţe a programelor de salvare a băncilor se pare că era privită ca un lux pe care nu ni-l puteam permite. Însă exact atitudinea contrară a fost adoptată în privinţa proprietarilor de locuinţe şi a cetăţenilor de rând: trebuia să procedăm cu mare atenţie, ca să nu facem vreo greşeală. Termeni ca „hazard moral“ erau vânturaţi din toate părţile – riscul ca un ajutor financiar acordat celor ce aveau credite ipotecare să-i încurajeze pe aceştia să se împrumute şi mai nesăbuit –, cu toate că adevărata problemă a hazardului moral era cea a băncilor, care se văzuseră salvate de nenumărate ori.
Teoria economică standard – pe care o găsim în orice manual – cere un stimulent fiscal atunci când economia şi-a încetinit motoarele. Dar învăţaserăm, cu ocazia reducerii fiscale acordate de Bush celor bogaţi în 2008, că un stimulent prost gândit va fi relativ ineficace. Cei din administraţia Obama, însă, dintre care unii care purtau o considerabilă răspundere pentru crearea crizei, atât prin susţinerea activă a dereglementării, cât şi prin neputinţa de a asigura o supraveghere responsabilă a băncilor, credeau că, în esenţă, nu se impunea decât o intervenţie modestă: băncile erau bolnăvioare, aveau nevoie de o transfuzie într-adevăr masivă (de bani), dar, după o scurtă perioadă petrecută la infirmerie, şi ele, şi economia îşi vor reveni. Era necesar un stimul temporar, cât timp băncile încă mai sufereau; şi, pentru că redresarea se preconiza să fie rapidă, mărimea, durata şi alcătuirea planului de intervenţie nici nu contau prea mult.
Eu am susţinut, din contră, că economia era deja bolnavă încă dinainte de criză – susţinută fiind doar de o bulă artificială; că e cel mai probabil să asistăm la o criză profundă şi prelungită, mai ales dacă nu se vor aplica politicile potrivite (care nici nu s-au aplicat). Mai mult decât atât, contextul politic era urât: nu lăsa nicio şansă pentru o a doua încercare. Dacă economia nu-şi revenea, consevatorii ar fi pretins că stimulul nu funcţionează, deci ar fi fost foarte greu de obţinut un al doilea pachet de stimulente. Aşadar, eu am spus răspicat că avem nevoie de un stimul masiv– mult, mult mai mare decât cel cerut de administraţie şi votat de Congres; şi trebuia să fie bine gândit – nu genul de reducere a taxelor pentru bogaţi prin care se caracterizase aşa-zisul stimul al lui Bush. Până la urmă, cam o treime din stimul a constat din reduceri de taxe. Colac peste pupăză, administraţia, neînţelegând cât de adâncă era scăderea economică, a prognozat că şomajul nu va depăşi 7-8 la sută, în condiţiile aplicării stimulului; când rata şomajului a atins 10 la sută, această previziune imprudentă a dat apă la moară criticilor. Ce-ar fi trebuit să spună guvernanţii era că stimulul va reduce şomajul cu vreo 2-3 procente, faţă de cât ar fi fost în alte condiţii – şi asta graţie stimulului.
Ultimele puncte de pe agenda de măsuri din Times au fost reforma reglementărilor naţionale şi crearea unei agenţii multilaterale care să coordoneze reglementarea peste graniţele jurisdicţiilor naţionale. La data la care eu scriam articolul, era deja limpede că aveam să ne confruntăm cu o criză globală şi că relele practici bancare (nu doar în Statele Unite, ci şi în multe din ţările europene) aveau repercusiuni semnificative în altă parte. Toxicele noastre credite ipotecare (acele credite care în final au explodat, declanşând criza globală) poluaseră pieţele financiare internaţionale.
Aceste ultime două puncte au produs cea mai mare dezamăgire. Chiar şi atunci când a fost promulgată, în 2010, la doi ani după criză, legea de reformare a legislaţiei reglementatoare (legea Dodd-Frank) a fost considerată în cel mai bun caz o jumătate de măsură. Dar nici n-a apucat bine să intre în vigoare, că băncile deja se dădeau peste cap s-o îngroape. S-au opus din răsputeri încercărilor de implementare a reglementărilor. Au iniţiat în Congres propuneri legislative prin care să fie abrogate prevederi esenţiale – iar în cele din urmă, în decembrie 2014, au reuşit să pună cruce unei prevederi cruciale care reglementa titlurile derivate, restricţionând posibilitatea ca băncile asigurate de stat să creeze asemenea produse financiare riscante.
La nivel global, n-a fost creată nicio agenţie internaţională. A fost înfiinţat un Consiliu pentru Stabilitatea Financiară (înlocuind Forumul pentru Stabilitate Financiară, înfiinţat după criza din Asia de Est de la sfârşitul anilor 1990 şi care s-a dovedit ineficient). La fel ca şi cu legea Dodd-Frank, ceea ce-a ieşit e un fel de compromis: lucrurile stau, în unele privinţe, mai bine decât înainte de criză, dar puţină lume din afara sectorului financiar crede că am fi eliminat cu adevărat un risc semnificativ de-a ne confrunta cu o nouă cădere.
Cel mai izbitor rămâne, totuşi, faptul că discuţiile s-au axat în totalitate pe modalităţile de a împiedica băncile să prejudicieze restul societăţii; aproape nicio dezbatere nu s-a concentrat pe modul cum pot fi determinate băncile să-şi îndeplinească efectiv funcţiile esenţiale care le revin, pentru ca economia noastră să meargă bine. Din perspectiva acestei cărţi, chestiunea este foarte importantă, din cel puţin două motive. Atunci când există o criză, întotdeauna oamenii obişnuiţi vor fi cei care trag ponoasele – angajaţi care îşi pierd locurile de muncă, proprietari care îşi pierd locuinţele, cetăţeni de rând care îşi văd conturile de pensie spulberate, care nu mai au posibilitatea să-şi trimită copiii la facultate şi care nu-şi mai pot împlini visurile. Firmele mici dau faliment cu miile.
În schimb, marile companii nu doar că supravieţuiesc, dar unele chiar prosperă, pentru că salariile de acasă sunt împinse în jos, iar ele au sucursale care fac vânzări în străinătate. Bancherii care au provocat criza se descurcă destul de bine. Poate că nu sunt chiar atât de câştigaţi pe cât ar fi fost dacă bulele nesustenabile la a căror creare au contribuit din plin ar mai fi rezistat fără să se spargă. Probabil se vor vedea nevoiţi să schimbe cabana de schi din Alpii elveţieni cu una în Colorado şi căsuţa de pe Riviera franceză cu una în Hamptons.
Nevoia de reglementare ar fi trebuit să fie deosebit de limpede, pentru că băncile şi alte instituţii din sectorul financiar au o aplecare de multă vreme cunoscută spre exploatare – spre a profita de alţii, indiferent dacă sub forma manipulării pieţei, a abuzului de informaţie preferenţială, a practicilor monopoliste şi anticompetitive, a creditării discriminatorii şi abuzive... şi lista poate continua la nesfârşit. Pare mai uşor să faci bani în asemenea moduri, decât printr-o activitate onestă, cum ar fi, de pildă, să dai împrumuturi firmelor mici, care ar crea locuri de muncă. Când băncile se concentrează pe exploatare, ele fac să crească inegalitatea; când se concentrează pe crearea locurilor de muncă, promovează egalitatea, atât prin reducerea şomajului, cât şi prin stimularea creşterii salariilor, care urmează în mod firesc după scăderea şomajului.
Ca atare, reglementările bancare de natură să restricţioneze comportamentul deficitar al acestor instituţii pot avea un dublu efect benefic: ele inhibă capacitatea băncilor de a exploata şi le încurajează să facă exact ceea ce ar trebui să facă – pur şi simplu reducând profiturile care ar putea fi obţinute în alte moduri.
Eşecul măsurilor luate de Obama şi de Bush
Pe scurt, exact la fel cum criza însăşi a fost consecinţa previzibilă şi prevăzută a politicilor noastre economice din deceniile precedente, ceea ce s-a întâmplat în anii de după criză a fost consecinţa previzibilă şi prevăzută a politicilor aplicate ca măsuri de reacţie la criză.
Ce putem spune la aproape opt ani după debutul recesiunii şi la nouă ani după spargerea bulei? Cine s-a dovedit că a avut dreptate? Administraţia şi Fed-ul au plăcerea să susţină că ne-au salvat de la altă Mare Depresiune. Posibil, dar au eşuat cu desăvârşire în a readuce economia pe calea prosperităţii.
Sistemul bancar s-a vindecat aproape complet. Recesiunea a luat sfârşit, oficial, şi chiar destul de repede. Dar economia se vede clar că n-a fost readusă la normalitate. Realitatea este că răul de care suferă pare să fie de lungă durată.
Din volumul cu acelaşi titlu, în curs de apariţie la Editura Publica
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
