Pacat ca nu poate sa-l judece doar congregatia lui

Cu cateva saptamani inainte, directorul executiv facuse la o teleconferinta anuntul socant ca angajatii nu mai au dreptul la cafea pe gratis, fiindca s-a dovedit ca unii fura din cafeaua alocata. Discret, cam de jumatate de an incepusera sa se faca disponibilizari de personal si sa se inmulteasca notificarile despre facturi neplatite, de companie si de clienti deopotriva. Intr-una din zile, o angajata a vazut cum cei de la magazinul de la parter, cu tricouri si obiecte promotionale cu sigla firmei, se apucasera sa le imparta pe gratis trecatorilor, numai ca sa nu le arunce la gunoi.

Micile si tristele episoade traite de angajatii WorldCom in vara anului 2002 nu sunt nici macar din cele vrednice sa coloreze, peste ani, memoriile vreunui fost director care vrea sa lase marturie posteritatii despre falimentul cel mai rasunator din America inceputului de mileniu. Probabil ca despre oamenii de acolo nu se va mai tine minte nimic in afara de faptul ca pierderile angajatilor care si-au investit banii de pensie in actiuni WorldCom s-au ridicat in total la 4 miliarde de dolari. In rest, prea putin s-a vorbit si se vorbeste despre viata corporatista a WorldCom cea dinainte de faliment, cu 80.000 de angajati si sediul in Mississippi. E tocmai pe dos decat in cazul Enron, unde tocmai soiul de cultura corporatista a luxului ostentativ si a succesului savurat cu maxim orgoliu da caracterul memorabil al scandalului de acolo.

In ciuda valorii enorme a banilor vehiculati intr-o firma a carei valoare de piata a ajuns la un moment dat la fabuloasa cifra de 180 de miliarde de dolari, WorldCom a fost o firma destul de banala. Singurele trasaturi comune pentru numeroasele companii din care s-a alcatuit progresiv conglomeratul telecom au fost lipsa de preocupare pentru tinuta la patru ace (asa cum, de altfel, se intampla in anii '90 in cele mai multe din firmele care aveau legatura intr-un fel sau altul cu Internetul) si preocuparea uneori hazlie de a mentine costurile cat mai scazute, inclusiv prin trimiterea directorilor in calatorii de business in celalalt capat al tarii cu masina in loc de avion si cazarea lor in hoteluri ieftine, la indemnul sefului suprem Bernard Ebbers. Altfel, modelul de business a fost relativ simplu. Pornita la inceputul anilor '80, afacerea lui Ebbers a crescut rapid din doua motive: pe de o parte pentru ca firma nu era nevoita sa investeasca in infrastructura de telefonie, nefacand altceva, in esenta, decat sa revanda timp de convorbiri telefonice la mare distanta pe liniile altora, iar pe de alta parte parte pentru ca oferea la preturi reduse ceea ce alte companii vindeau la preturi mai mari (de altfel, primul nume al firmei a fost Long Distance Discount Service).

In faza urmatoare, adica de-a lungul anilor '90, simplitatea modelului de business s-a vadit din nou in modul cum Ebbers a organizat expansiunea firmei: constatand ca e mai rentabil sa fie proprietarul infrastructurii pe care o exploateaza, s-a lansat intr-o campanie de achizitii in cursul careia a inghitit mai bine de 60 de companii de telefonie si de Internet, mai intai din cele mici, apoi din cele mari, pana acolo incat a aspirat sa-si inghita principalii rivali nationali in materie de convorbiri la mare distanta, MCI si Sprint, in tranzactii mamut, ilustrative pentru epoca fuziunilor gigantice de la finele deceniului trecut. Unii analisti spun ca refuzul autoritatilor responsabile cu concurenta de a aproba fuziunea cu Sprint, in 2000, a constituit inceputul sfarsitului pentru WorldCom, fiindca i-a limitat posibilitatile de dezvoltare intr-un moment in care ar fi avut mare nevoie de o noua sursa de venituri. De fapt, foarte probabil e ca esecul fuziunii a fost chiar un noroc pentru o companie aflata chiar atunci in regres, din cauza reducerii cererii pe ambele piete pe care opera atunci WorldCom - cea a furnizarii de Internet si cea a telefoniei fixe. Iar faptul ca Ebbers a ignorat complet potentialul telefoniei mobile, domeniu pe care nu l-a abordat niciodata, dovedeste o ingustime de viziune greu de imaginat pentru un "Bill Gates al telecomunicatiilor", asa cum l-a numit presa financiara internationala in anii de glorie ai WorldCom.

Nici in ceea ce priveste modul de finantare a expansiunii nu sunt de pomenit inovatii sau variatii prea mari. WorldCom a fost poate cel mai liniar exemplu pentru modul cum se poate cladi un adevarat imperiu economic numai pe credinta, consolidata in timpul celui de-al doilea mandat al lui Bill Clinton, in faptul ca bursa americana poate urca la infinit, gratie performantelor "noii economii" virtuale. Cele mai multe din creditele bancare luate de Ebbers ca sa poata cumpara alte si alte companii au fost garantate cu actiuni ale WorldCom, al caror pret, este adevarat, a crescut aproape continuu de la listare, in 1989, si pana in 1999, onorand astfel niste cifre ale profiturilor care au crescut la fel de constant.

Atunci cand profiturile n-au mai crescut, iar cursul actiunilor a inceput sa scada, directorul financiar Scott Sullivan, cel mai probabil impreuna cu Ebbers, au ascuns investitorilor situatia companiei prin doua metode pe cat de simple, pe atat de indepartate de artificiile contabile sofisticate ale celor de la Enron: au trecut o parte din cheltuieli la capitolul investitii si au trecut castigurile exceptionale la capitolul venituri operationale. La aceasta se adauga relatia de complicitate a lui Ebbers cu Jack Grubman, unul din analistii bancii de investitii Salomon Smith Barney, care a sustinut cursul actiunilor WorldCom prin analize favorabile, desi false (de numele acestui Grubman, prieten de familie cu Ebbers, se leaga si singura acuzatie la adresa lui Ebbers legata de castiguri ilicite: faptul ca, pentru a pastra contul WorldCom, analistul i-a facilitat amicului sau cumpararea de actiuni rentabile cu prilejul unor oferte publice initiale pe bursa, de pe urma carora procurorii sustin acum ca Ebbers ar fi castigat 18 milioane de dolari).

Inca mai relevant pentru lipsa de viziune a lui Ebbers este faptul ca, desi acuzat acum ca ar fi lucrat cot la cot cu Scott Sullivan, adica stiind perfect ca situatia financiara a firmei se inrautateste, nu si-a vandut actiunile detinute la WorldCom cat acestea mai aveau un pret bun, deci nu se face vinovat de "insider dealing". Avocatii lui se vor folosi de acest lucru ca sa-i demonstreze nevinovatia, dar unii analisti considera ca pastrarea actiunilor nu dovedeste de fapt decat naivitatea lui Ebbers, care ar fi crezut sincer ca pretul lor se va redresa in scurt timp. Tocmai de aceea ar fi fost de acord si cu "coafarea" bilantului: Ebbers ar fi fost convins ca deteriorarea profiturilor nu poate dura mai mult de cateva luni si ca pentru atata lucru nu merita sa strice imaginea firmei in ochii investitorilor.

Ce inseamna spiritul sudist

Cei ce sustin aceasta teorie se sprijina si pe faptul ca Ebbers si-a condus fara nici o pricepere nenumaratele sale mici afaceri de pe langa WorldCom, pana acolo incat a ajuns dator chiar WorldCom cu nu mai putin de 400 de milioane de dolari, imprumutati pentru a-si finanta capriciile de investitor in agricultura (a cumparat cea mai mare ferma agricola din Canada, cu 20.000 de capete de vite, sute de hectare de padure, ferme si fabrici de cherestea in Mississippi, Alabama, Tennessee si Louisiana) sau in constructia de iahturi (a cheltuit 25 de milioane de dolari numai ca sa transforme in producator de iahturi o firma de tehnologie militara din Georgia). Cea mai mare parte din aceste afaceri au fost vandute, pentru achitarea datoriei fata de WorldCom, dar comentatorii retin drept caracteristica a tuturor achizitiilor respective larghetea cu care Ebbers a aruncat pe ele mari sume de bani, fara a fi motivat decat de bucuria de a fi bogat si de a putea cumpara dupa bunul plac orice ii iese in cale.

Aparatorii lui Ebbers sustin ca multe din investitiile aparent nemotivate ale acestuia au fost facute de fapt din dragoste fata de statele ultrareligioase din sudul SUA, atata vreme cat Mississippi a fost pentru el a doua casa. Canadian de origine, nascut in Edmonton in 1941 dintr-o familie de baptisti, Ebbers a ajuns in Mississippi pe filiera religioasa, pentru ca un colegiu baptist de acolo i-a oferit o bursa. Fara cine stie ce talente la studii (inainte de colegiu a lucrat o perioada ca laptar si paznic de noapte, iar dupa colegiu ca antrenor de baschet), Ebbers a intrat in afaceri aproape cu ochii inchisi, doar pentru ca si-a convins niste prieteni sa-si puna economiile laolalta si sa cumpere mai intai un motel, apoi mai multe, apoi sa intre pe piata telefoniei - fara a se pricepe absolut deloc nici la turism, nici la telecomunicatii (nici in cele mai bune zile ale WorldCom n-a ajuns sa se foloseasca de computer sau de celular). Or, in astfel de conditii, era de asteptat ca Ebbers sa atribuie gratiei divine un succes atat de neasteptat ca al lui si sa creada orbeste in continuare ca va fi salvat din orice necaz de aceeasi mana care l-a ridicat. De aceea a si tinut sa fie recunoscator coreligionarilor sai sudisti, investindu-si banii aici, pastrand sediul WorldCom in Mississippi, donand zeci de milioane pentru scolile si bisericile de acolo.

Pentru restul lumii, ciudatenia unui manager care in timpul liber mergea la biserica si isi ara pamanturile cu tractorul, iar la adunarile actionarilor venea cu cizme de cowboy si incepea sedintele cu o rugaciune a fost atat de greu de crezut, incat unii comentatori au vorbit, dupa falimentul WorldCom, de un soi de casta a baptistilor care au facut avere pe cai necurate, incepand cu Ebbers si terminand cu reverendul Jesse Jackson sau cu predicatorul Billy Graham. Dincolo de astfel de absurditati, faptul ca Ebbers a tinut sa-si proclame nevinovatia mai intai in fata congregatiei sale si mult mai tarziu in fata justitiei ilustreaza un tip intr-adevar aparte de manager, pe cat de usor de inteles in metodele lui de a face bani, pe atat de impenetrabil in resorturile lui morale. Saptamana trecuta, dupa ce s-a predat FBI, s-a declarat nevinovat pentru toate acuzatiile de frauda contabila care i se aduc. E imposibil de spus insa in ce masura conteaza pentru constiinta lui faptul ca a jurat pe Biblie atunci cand a declarat asta.
crenguta.nicolae@zf.ro