Bănci și Asigurări

30 de ani de sistem bancar în România. Lucian Croitoru: Lupta băncii centrale pentru principii: 1990-2020 (II). Cursul de schimb nu este instrument de politică industrială. Nu înlocuiţi banca centrală cu un consiliu monetar. Lupta pentru menţinerea independenţei instrumentelor. Presiunea pentru negarea principiilor

30 de ani de sistem bancar în România. Lucian Croitoru: Lupta băncii centrale pentru principii: 1990-2020 (II). Cursul de schimb nu este instrument de politică industrială. Nu înlocuiţi banca centrală cu un consiliu monetar. Lupta pentru menţinerea independenţei instrumentelor. Presiunea pentru negarea principiilor

Autor: Lucian Croitoru

23.04.2021, 00:07 385

Urmare din numărul trecut

În cele ce urmează voi analiza, aşa cum am anunţat de la început, câteva episoade care ilustrează lupta BNR pentru principii. Sarcina de a alege şi descrie acele episoade este cumva facilă deoarece m-am referit la ele uneori în timp real, alteori în retrospectivă, dar niciodată cu scopul de a evidenţia, cum inten­ţio­nez să fac acum, un efort constant şi aproa­pe neîntrerupt al acestei instituţii. Deşi sunt multe exemple ce pot fi date, spaţiul rezervat acestui studiu nu-mi permite să mă refer utilizând detalii decât la câteva dintre acestea.

Nu aş putea să conduc adecvat acest demers de a evidenţia lupta pentru principii dacă nu aş preciza de la început trei lucruri. Primul este acela că lupta unei bănci centrale pentru principii este cu factorul politic, nu cu piaţa financiară. De regulă, banca centrală înţelege bine piaţa financiară şi, la rândul ei, piaţa financiară înţelege bine deciziile băncii centrale, ceea ce nu este necesar adevărat pentru relaţia dintre guverne şi pieţele financiare (Greider, „Secrets of the Temple”, 1982). Chiar dacă industria financiară poate crea o anumită dominanţă asupra politicii băncii centrale, aceasta dominanţă nu duce la abandonarea principiilor necesare pentru asigurarea stabilităţii preţurilor, a stabilităţii financiare sau a stabilităţii producţiei. În plus, orice participant la piaţa financiară este prea mic atât în raport cu piaţa, cât şi cu banca centrală, pentru a putea exercita vreo influenţă semnificativă asupra vreuneia dintre acestea. Astfel, nici un participant la piaţă nu ar putea să se opună unei decizii a băncii centrale care ar influenţa piaţa într-o direcţie contrară celei alese de respectivul participant, creându-i pierderi acestuia.

Opoziţia factorului politic faţă de principii în conducerea politicii monetare apare pentru că deciziile băncii centrale pot afecta economia într-un sens care poate schimba sorţii politici. Din acest motiv, câteodată acţiunile băncii centrale pot părea că sunt orientate împotriva unei anumite agende politice. Când o astfel de situaţie apare, ea nu reflectă nimic altceva decât consecinţa unui moment anterior în care politicienii au stabilit o agendă politică care ignora cerinţele pieţelor financiare pentru competitivitate sau altfel spus, pentru respectarea legităţilor economice, o condiţie necesară pentru creşterea bunăstării generale. Pentru ca factorul politic să nu împiedice atingerea de către banca centrală a unor obiective ca sta­bilitatea preţurilor, ocuparea deplină a forţei de muncă şi stabilitatea financiară, societatea a instituit reguli care dă băncii centrale dreptul de a-şi utiliza independent instru­mentele de politică monetară şi financiară.

Al doilea lucru pe care trebuie să-l menţionez în cazul particular al luptei BNR pentru principii este acela că există două etape în care s-a dus această luptă, distincte prin aceea că în prima etapă, care a durat până în iunie 2004, banca centrală nu a fost formal independentă faţă de factorul politic în utilizarea instrumentelor sale. 

În fine, este util să menţionez că independenţa acordată de societate băncilor centrale în utilizarea instrumentelor sale nu este irevocabilă. Istoria arată că atunci când, în urma unei crize financiare, urmează o perioadă relativ îndelungată de inflaţie foarte scăzută, politicienii cred că principiile utilizate pentru a feri o economie de inflaţie pot fi părăsite în favoarea unei politici discreţionare. La nivel global, după criza financiară din 2008 se văd anumite tendinţe ale politicienilor de a pune la îndoială necesitatea independenţei băncii centrale.

În lumina precizărilor făcute, putem spune că BNR a luptat pentru a-şi conduce politica după principii în trei faze diferite: prima fază a fost aceea care s-a încheiat în iunie 2004, când prin lege s-a instituit independenţa sa în utilizarea instrumentelor de politică monetară şi financiară. A doua fază a fost cea care a urmat până la apariţia crizei financiare în 2008 şi, în opinia mea, a fost cea mai favorabilă independenţei utilizării instrumentelor. În  acea fază, BNR şi-a schimbat strategia prin adoptarea ţintirii inflaţiei. Deşi este o schimbare foarte importantă, nu mă voi referi în detaliu la ea, deoarece a fost pe larg studiată în multe analize. Spun doar că ea a reprezentat aderarea BNR la un nivel superior de îmbinare a judecăţii cu extracţiile algoritmice în conducerea politicii monetare. A treia fază este aceea de după criza financiară din 2008, în contextul în care, în ţările dezvoltate, băncile centrale au fost nevoite să treacă la utilizarea de instrumente neconvenţionale, în special relaxări cantitative şi ghidări prospective, ceea ce a dat naştere la critici care au cerut ca şi BNR să utilizeze acest tip de instrumente.

 

Cursul de schimb nu este instrument de politică industrială  

Unul dintre principiile pentru care BNR a luptat în faza în care gradul său de independenţă în utilizarea instrumentelor era foarte scăzut este referitor la rata de schimb. în perioada de început a tranziţiei, multe întreprinderi de stat, care ocupau o mare parte a forţei de muncă cu capacitate de vot erau dependente de importuri şi supravie­ţui­seră pentru că rata de schimb leu/dolar fusese menţinută artificial la un nivel supraevaluat, adică dolarul era ieftin. Această situaţie făcea ca cei mai mulţi politicieni să dorească menţinerea în continuare a unui leu puternic.

Dorinţa lor era echivalentă cu utilizarea ratei de schimb pentru a subvenţiona implicit întreprinderile de stat nerestructurate şi mari consumatoare de importuri. Cu alte cuvinte, dorinţa lor era să facă politică industrială utilizând supraevaluarea leului pentru a transfera resurse din sectorul financiar în sectorul real. Totuşi, acea politică era în contradicţie cu regimul monetar existent. În prima decadă a anilor 1990, capitalurile erau aproape total imobile şi politica monetară era presupusă a fi utilizată activ pentru managementul inflaţiei şi al producţiei. Trilema de politică macroeconomică spune că în aceste condiţii este posibil să menţii o rată de schimb fixă, dar că o politică monetară expansionistă va duce la un deficit de cont curent care trebuie finanţat fie prin creşterea datoriei externe oficiale, fie din rezerva valutară. Totuşi, aceasta este varianta cea mai puţin eficientă pentru politica monetară. Varianta mai eficientă este aceea în care rata de schimb este flexibilă, pentru că reduce nevoia de împrumuturi externe sau de utilizare a rezervelor valutare.

În anii 1990 România a liberalizat gradual preţurile, nu a avut rezerve valutare semnificative şi nu a reuşit să atragă finanţarea externă privată, cu excepţia împrumuturilor luate de BNR în 1995 şi 1996 de pe pieţele externe. În plus, accesul la finanţarea oficială de la FMI şi Banca Mondială era disponibilă numai atât timp cât România respecta condiţionalităţile din acorduri, adică doar pentru una două tranşe, după care reformele erau stopate.

În aceste condiţii, BNR s-a opus represiunii financiare care apărea prin acordarea de subvenţii implicite prin suprae­valuarea ratei de schimb şi prin ratele reale negative ale dobânzilor. Pentru a înţelege intensitatea acelor presiuni este edificator să evoc un episod care s-a petrecut la o şedinţă a Consiliului Economic Consul­tativ al Preşedintelui Ion Iliescu. Lucrările Consiliului erau organizate de Mişu Negriţoiu, pe atunci consilier prezidenţial, iar secretariatul îl organiza viitorul comisar euro­pean Corina Creţu. Eu am fost invitat să elaborez şi să prezint un studiu în care să arăt ce principii ar trebui urmate în elaborarea şi implementarea politicii fiscale pentru ca aceasta să rămână sustenabilă în timp ce este prietenoasă cu piaţa şi să arăt că în practica de la noi acele principii nu erau respectate. Am fost criticat de oameni de specialitate, dar al căror drept de a vorbi despre principiile politicii fiscale nu era deasupra suspiciunii deoarece erau experţi, profesori universitari din vechea şcoală comunistă şi dovediseră un anumit bigotism referitor la finanţele socialiste, astfel că opiniile lor cu greu ar fi putut fi considerate un ghid de încredere. Critica lor a fost caracterizată de un grad mare de bigotism astfel că însuşi preşedintele Ion Iliescu a trebui să intervină şi să recunoască, măcar parţial, justeţea punctelor mele de vedere.

Am relatat experienţa cu politica fiscală pentru a arunca o lumină asupra atmosferei de acolo. Apoi s-a trecut la discutarea studiului referitor la politica monetară, elaborat de Mugur Isărescu, Eugen Rădulescu, Cezar Boţel şi Ion Drăgulin. A urmat un atac incredibil asupra guverna­torului, declanşat de un politician membru al unui partid naţionalist care nu mai există ca atare în prezent. În esenţă, acel atac poate fi rezumat în acuzaţia adusă guvernatorului de manipulare a cursului şi de trădare a intereselor României şi s-a mers până acolo încât a cerut arestarea lui Isărescu. Ion Iliescu nu era un adept al liberalismului, dar am suficientă informaţie să afirm că înţelegea foarte bine ce forţă reprezintă piaţa în raport cu orice instituţie sau chiar în raport cu orice guvern şi ce dezastre pot apărea dacă o desconsideri. El a înţeles că erau suficiente forţe politice gata să adere la acele acuzaţii aberante şi şi-a folosit inteligenţa sa politică, poziţia sa de preşedinte de partid şi diplomaţia şi flerul nu numai atunci, în acea întâl­nire, dar din câte ştiu şi în alte întâlniri pentru a-i convinge pe cei ce credeau în aberaţia manipulării ratei de schimb şi a trădării de ţară că de fapt BNR şi gu­ver­natorul procedau cât de mult se putea în acea fază, în acord cu principii economice corecte.

Poate unii cititori se gândesc că istoria aceasta nu s-ar mai putea repeta după ce România a devenit membră a NATO şi a Uniunii Europene şi aspiră să intre în zona euro. Totuşi, nu există o garanţie că politicienii nu pot oricând să formuleze acuzaţii similare cu cele făcute la Palatul Cotroceni în 1994. Dimpotrivă, aş putea spune că în urma crizei din 2008, incapacitatea multor oameni de a înţelege piaţa a generat adversitate faţă de unele principii economice sănătoase doar pentru că sunt reflectate în practicile normale ale pieţei. Iată un exemplu din 2019, când un politician cu funcţie de conducere într-un partid politic din România a invocat „tragerea la răspundere penală pentru trădare“a guvernatorului BNR pentru „manevrele domnului Isărescu de creştere a ROBOR-ului şi depreciere a leului, doar pentru a şantaja Parlamentul să-i mai dea un mandat de guvernator”. Este o dovadă că lupta pentru principii în conducerea politicii monetare nu se termină niciodată. 

 

Nu înlocuiţi banca centrală cu un consiliu monetar

Unul dintre obiectivele BNR, care mai degrabă rezultă implicit din Statutul Băncii, adoptat de parlament în iunie 2004, este să asigure stabilitatea financiară a României. În consecinţă, Banca acţionează în mod curent pentru atingerea acestui obiectiv. Ceea ce este mai puţin obişnuit în legătură cu acest aspect este că însăşi ideea ca banca centrală să fie înlocuită cu un consiliu monetar ar putea duce la o situaţie în care stabilitatea financiară să fie pusă în pericol dacă un astfel de anunţ s-ar face în mod credibil. În România nu a existat niciodată o perspectivă iminentă de trecere de la un regim monetar bazat pe banca centrală la unul bazat pe consiliu monetar, dar discuţii în acest sens au existat şi ele au fost chiar aproape de a căpăta statutul de propunere pentru o discuţie politică.

Situaţia a apărut în anii 1998-1999, când doi politicieni de atunci, care între timp s-au stins, Dinu Patriciu şi Horia Rusu au scris o carte în care susţineau renunţarea la banca centrală şi trecerea la un consiliu monetar. Consiliul monetar este o instituţie care replică regimul aur, dar în loc ca moneda să fie acoperită în aur, este acoperită cu monedă de rezervă. Ca principiu, moneda este fixată la un nivel stabil în raport cu o monedă de rezervă, capitalurile sunt libere să circule, şi cantitatea de bani variază în funcţie de variaţia cantităţii de rezerve.

Fascinaţia pe care consiliul monetar o exercită asupra politicienilor vine de la particularitatea că rata de schimb ar fi fixă. De aici încep să apară o serie de consecinţe pozitive. Una dintre aceste este aceea că orice creştere a salariilor în moneda naţională ar fi în mod automat o creştere în moneda de re­zer­vă. Nu de puţine ori a apărut în presă ideea că bulgarii o duc mai bine pentru că la ei creşterea salariilor este prezervată de rata fixă de schimb pe care o asigură consiliul lor monetar. O altă iluzie este aceea că ratele do­bân­zilor ar fi relativ stabile şi joase, ceea ce ar reduce volumul ratelor plătite la credite etc.

Prea puţini însă ţin cont că stabilitatea monedei în raport cu valuta de rezervă şi stabilitatea ratelor dobânzilor în cadrul unui consiliu monetar sunt rezultatul unei discipline fiscale de fier. Nevoia pentru această disciplină este o consecinţă a faptului că volumul masei monetare din economie depinde de variaţia în deficitul balanţei de plăţi. O rată de schimb fixă se apreciază în termeni reali pe măsură ce creşte inflaţia şi stimulează importurile, contribuind la creşterea deficitului extern. Cu alte cuvinte, dacă economia este în boom şi contul curent al sectorului privat se deteriorează, cum s-a întâmplat de exemplu în perioada 2004-2008, atunci sectorul public trebuie să treacă la un surplus bugetar, pentru a compensa deteriorarea contului curent al ţării. Bulgaria, care are un consiliu monetar, a avut surplus bugetar de aproximativ 3 la sută atunci când a izbucnit criza din 2008. Fără această disciplină de fier în domeniul politicii fiscale, stabilitatea monedei naţionale în raport cu moneda de rezervă este dificil de menţinut chiar şi cu un consiliu monetar.

O altă iluzie legată de consiliul monetar se referă la momentul adoptării lui. Cei ce au vorbit de-a lungul timpului despre trecerea la un consiliu monetar nu au menţionat aproape deloc ideea că simplul anunţ credibil că se trece la un consiliu monetar ar duce la o depreciere masivă a monedei naţionale care s-ar reflecta într-o criză financiară. În practică, lucrurile se petrec exact invers: consiliul monetar este o soluţie pentru o criză financiară în urma căreia nu se poate restabili altfel încrederea în moneda naţională. Bulgaria a renunţat la banca centrală şi a trecut la un consiliu monetar în 1997 exact pentru că, după criza financiară de la începutul acelui an, nu a reuşit să reinstituie pe altă cale încrederea în leva.

În 1999 BNR a organizat o conferinţă cu o largă participare pentru a explica de ce adoptarea unui consiliu monetar reprezintă un risc la adresa stabilităţii financiare în România. Conferinţa aceea a avut la bază un studiu pe care Daniel Dăianu şi subsemnatul l-au pregătit în acel scop. Studiul nostru a contribuit în acea perioadă la înţelegerea de către politicieni a riscurilor impunerii artificiale a unui consiliu monetar, dar şi a necesităţii unei discipline fiscale, fie pentru a preveni necesitatea unui consiliu fiscal, fie pentru a-i asigura buna funcţionare în cazul în care s-ar ajunge într-o criză în care încrederea în monedă s-ar putea reinstitui doar prin adoptarea consiliului monetar.

Lecţia de atunci a fost uitată. Recent, pe la sfârşitul anului 2018 şi la începutul anul 2019, a revenit în discuţie vechea idee conform căreia oamenii s-ar putea bucura de creşterea nesustenabilă a salariilor şi a pensiilor din perioada 2016-2019 dacă BNR ar menţine stabile cursul de schimb şi ratele dobânzilor. Din nou, pentru a induce sentimentul că ideea este corectă, a fost reamintit cazul Bulgariei, care având un consiliu monetar a putut ţine la niveluri joase şi stabile rata de schimb şi dobânzile. Desigur, nu se spunea nimic referitor la faptul că Bulgaria reuşise acea performanţă pentru că menţinuse disciplină fiscală fermă, în timp ce în România deficitul bugetar a crescut de la sub 0,6 la sută din PIB în 2015 la 4,4 la sută din PIB în 2019. Acest deficit crescut a devenit principala vulnerabilitate a economiei româneşti, şi ne-a costat enorm atunci când a izbucnit pandemia cu virusul SARS-Cov-2.

 

Lupta pentru menţinerea independenţei instrumentelor

Deşi pare aproape de necrezut pentru o bancă centrală din Uniunea Europeană, la începutul anului 2016 unii parlamentari au început să vorbească despre dreptul pe care majorităţile parlamentare ar trebui să-l aibă, şi anume, de a destitui Consiliul de Admi­nistraţie al BNR pe baza raportului anual pe care consiliul îl prezintă parla­mentului. Din moment ce în lege sunt prevăzute condiţiile în care consiliul îşi poate modifica componenţa sau nu mai poate activa, referirea la destituirea pe baza raportului anual implica şi instituirea de criterii pe baza cărora raportul poate fi respins, dar la aceste criterii nu au existat referiri clare.  

În viziunea mea, acele discursuri aveau rolul de a testa în ce măsură clasa politică şi societatea în ansamblu ar fi dispuse să accepte ideea de destituire ad-hoc pe baza respingerii unui raport fără a utiliza criterii adecvate de evaluare, adică criterii care să valideze în ce măsură obiectivul dat băncii centrale prin lege a fost atins sau nu. BNR a fost, în interpretarea mea, ţinta unui atac mai mult sau mai puţin subtil referitor la independenţa sa referitoare la stabilirea instrumentelor cu care conduce politica monetară şi alte politici. Atacul a ocolit forma unei intervenţii directe a politicienilor prin care să se influenţeze nivelul ratei dobânzii, principalul instrument de politică monetară. Desigur, în anul în care deficitul bugetar a urcat de la 0,6 la sută din PIB în 2015 la 2,6 la sută din PIB şi era plănuit să rămână la acest nivel sau chiar să urce la

3 la sută în următorii 2-3 ani, o dobândă cât mai redusă ar fi contribuit la economisiri de cheltuieli publice.

O formă de a controla indirect modul în care banca centrală stabileşte rata dobânzii este să controlezi Consiliul de Administraţie, iar controlul Consiliului de Administraţie poate fi exercitat dacă parlamentul ar avea dreptul să destituie Consiliul de Administraţie respingând raportul anual pe care Consiliul îl trimite anual parlamentului fără utilizarea unor criterii aliniate la cele mai înalte standarde mondiale.

Faţă de acest discurs al unor politicieni, BNR a luat atitudine. în discuţii cu lideri politici sau prin articole de opinie, s-a explicat că diverse majorităţi vremelnice din parlament ar putea identifica oricând motive pentru care obiective temporare ce par în linie cu obiectivul stabilit de lege referitor la stabilitatea preţurilor nu sunt atinse. De exemplu, o creştere a ratelor dobânzilor, necesară pentru stabilitatea pe termen lung a preţurilor ar putea duce la încetinirea creşterii economice, rezultat pe care o majoritate parlamentară vremelnică l-ar putea interpreta ca suficient pentru o respingere a raportului anual şi a consiliului. Invers, o reducere necesară a ratei dobânzii ar putea coincide cu o depreciere mai mare a ratei de schimb, rezultat ce de asemenea ar putea fi găsit ca suficient pentru o respingere a raportului anual de vreo majoritate politică vremelnică.

Exemplele de mai sus le-am dat pentru a ilustra ideea că în unele cazuri, cum este şi acesta al stabilităţii preţurilor, politicienii nu reprezintă în mod necesar voinţa publică. într-un mod mai general, politicienii acţionează împotriva interesului pe termen lung al publicului atunci când instituie obiective populiste sau utilizează criterii populiste pentru a lua decizii. Pentru a evita conflictul dintre voinţa publică şi cea a politicienilor în domeniul stabilităţii monetare, societatea a găsit soluţia ca banca centrală să fie organizată ca birocraţie autonomă, nealeasă prin vot şi cu un bilanţ propriu. Este răspunsul societăţii la necesitatea de a izola operaţiile monetare de influenţa politicului.

În termeni practici, instituirea unei birocraţii autonome a fost o formă organizatorică prin care societatea s-a asigurat că un obiectiv stabilit pentru banca centrală prin lege nu este ocolit de politicieni printr-o supraveghere curentă a băncii centrale de către corpul legislativ. În alţi termeni, aceasta înseamnă că legislativul nu are dreptul să judece deciziile luate de banca centrală. Pentru că nu poate judeca aceste decizii curente, legislativul nici nu poate cere băncii centrale obiective intermediare sau alternative. De aici rezultă principiul că parlamentul are drept de control doar periodic şi doar prin rapoarte referitoare la obiectivul fundamental. 

Chiar dacă principiul pe care tocmai l-am detaliat pare imbatabil, în practică se găsesc întotdeauna atât stimulente, cât şi căi pentru ocolirea lui temporară. Din experienţa practică îmi apare că protecţia la influenţa politică sporeşte atunci când prevederile legislative sunt dublate de o tradiţie dezvoltată în interiorul băncii centrale de a se opune abandonării principiilor. Cred că această tradiţie a apărut în BNR înaintea apariţiei legii care acordă BNR independenţa formală faţă de legislativ şi guvern. Ea a apărut prima exact din cauză că oamenii care lucrează în interior mai întâi au învăţat din cărţi şi apoi au descoperit singuri că atingerea obiectivelor nu se poate face fără respectarea principiilor.  

O dovadă că această tradiţie a fost o puternică armă de luptă pentru apărarea independenţei instrumentelor operaţionale ale Băncii vine de la rezultatul care a apărut până acum la întâlnirea ei cu factorul politic. Se ştie că parlamentul nu are un set de criterii scrise pe care să le utilizeze atunci când selectează oamenii pe care îi trimite în Consiliul de Administraţie al BNR. Asta înseamnă că nu există nici o garanţie că oamenii care ajung în acest consiliu sunt cei mai mari experţi în ariile de care se ocupă banca centrală. Se poate spune că mai degrabă numirile se fac pe criterii politice, nu în ultimul rând cu speranţa că cei numiţi vor acţiona pentru a reflecta viziunea partidului în deciziile băncii. Cu toate acestea, experienţa mi-a arătat că, mai devreme sau mai târziu, expuşi la tradiţia din interior, cei numiţi ajung să decidă ghidaţi de principiile pe care le asimilează treptat. Desigur, soluţia cea mai bună este ca cei ce fac parte din consiliu să fie oameni cu experienţă teoretică şi practică în banca centrală sau în industria financiară, pentru a întări şi îmbogăţi tradiţia din interior, nu numai pentru a adera la ea.

Rolul tradiţiei în prezervarea independenţei băncilor centrale este în prezent testat de creşterea numărului de obiective pe care banca centrală caută să le realizeze. Acest nou fenomen ar putea să ducă la erodarea independenţei operaţionale a băncilor centrale. Alături de stabilitatea preţurilor au apărut obiective referitoare la stabilitatea ocupării forţei de muncă sau la maximizarea ei, la stabilitatea financiară sau la reducerea poluării pentru stabilizarea climei. Mulţi economişti din băncile centrale sau din mediul academic au argumente care arată că extinderea numărului de obiective şi a perioadei pentru care aceste obiective vor fi urmărite împreună sunt factori care vor duce la erodarea independenţei băncilor centrale. Această extindere este cumva împotriva tradiţiei referitoare la obiectivele băncii centrale.

 

Presiunea pentru negarea principiilor

Nu este suficient spaţiu aici pentru a mă referi la mai multe principii sau pentru a da mai multe exemple detaliate de principii pentru care s-a luptat Banca Naţională. Dar nici nu este nevoie de mai multe exemple pentru a concluziona că lupta aceasta este parte din existenţa ei. Singura cale pentru a contribui la stabilitatea preţurilor şi la stabilitatea financiară este să-şi bazeze politicile pe principii corecte. În ultimii ani, însă, au apărut în societatea românească iniţiative legislative care slăbesc exact principiile, nu numai ale celor care ghidează politica monetară, dar şi pe cele mai largi pe care se bazează buna funcţionare a societăţii.

De exemplu, legea dării în plată, care a fost declarată neconstituţională, permitea debitorilor pe piaţa de mortgage să cedeze casa băncii şi obliga banca să şteargă datoriile debitorului. Această lege a reprezentat o formă de dispreţ înalt faţă de principiile pieţei, faţă de contracte, care nu au fost întocmite cu clauza dării în plată şi, nu în ultimul rând, faţă de oameni şi faţă de viitor, căci a reprezentat dovada că orice contract sau principiu general poate fi anulat prin voinţa unei majorităţii vremelnice. BNR a documentat implicaţiile negative şi le-a expus tuturor părţilor intere­sate. A atras atenţia că acea lege reprezenta o ameninţare la adresa stabilităţii financiare.

Multe alte reglementări au fost legiferate în anii din urmă vizând o mai mare intervenţie a guvernului în economie şi o redistribuire crescută. Pare că încrederea noastră în pieţe adecvat reglementate, singurele care asigură inovaţia şi prosperitatea, se evaporă şi construim o reglementare care le sufocă.

Viziunea care se extinde în prezent este în mare măsură schimbată faţă de cea care predomina în trecut, dar care ne-a dus la gradul relativ înalt de prosperitate din prezent. Ţintele pe care le aveam atunci şi mecanismele care ar fi dus la realizarea lor sunt bine sintetizate într-un document intitulat „Oferta mea electorală“

(11 octombrie, 2000), semnat de guvernatorul BNR în anul 2000, când a candidat la alegerile prezidenţiale. Atunci, fără constrângerile pe care de regulă le impune calitatea de guvernator şi cu datoria pe care i-o creau funcţia de prim-ministru şi candidatura sa la funcţia de preşedinte al României, Mugur Isărescu a expus o filozofie care ar fi trebuit să ghideze rolul guvernului, a dat un diagnostic al problemelor şi a oferit câteva soluţii. Diagnosticul pus atunci, obiectivul definit şi soluţiile propuse mi se par în continuare corecte, şi consider util să le reamintesc în încheierea acestui articol. 

Referitor la filozofia care ar trebui să ghideze o administraţie, Isărescu a spus că „românii nu trebuie să se confrunte cu nici un obstacol în a-şi valorifica potenţialul creativ în scopul bunăstării individuale şi, pe această bază, al bunăstării României“(p. 32). Era o pledoarie pentru libertatea economică. 

Diagnosticul suferinţei economiei româneşti a fost următorul: „Am refuzat cu încă­păţânare să recunoaştem că intervenţiile nepotrivite ale statului au avut un rol în eşecurile din economie. Din cauza neîncrederii în instituţiile şi mecanismele pieţei, am adoptat de prea multe ori soluţii constând în noi şi noi combinaţii de inter­venţii guvernamentale. Singurul rezultat a fost agravarea problemelor (p. 12)... Prin inter­­venţii ale statului, inconsecvenţă în refor­me, redistribuire, nu am făcut altceva decât să încurajăm grupuri de indivizi să caute şi să obţină rente de pe urma economiei de stat. Cei ce s-au îmbogăţit din rente sfi­dea­ză reformele şi luptă să le dilueze sau chiar să le împiedice (p. 14)... Nu trebuie să ne mai amăgim cu iluzia asigurării, pe termen lung, a unui trai decent pentru toţi românii doar luând de la cei bogaţi pentru cei săraci

(p. 15)... Am exagerat în a lua de la unii pentru a da altora. Bunăstarea unor categorii de populaţie a ajuns să depindă din ce în ce mai mult de redistribuirea bunurilor şi a re­surselor (p. 13)... Concurenţa pe pieţe a ajuns să fie înlocuită de concurenţa pentru o por­ţie cât mai mare la redistribuire“(pp. 13-14).

έn fine, soluţiile sunt în acelaşi spirit liberal, care pare că s-a evaporat din societatea românească şi nu numai: „România trebuie să meargă spre bunăstare prin creştere economică, şi nu prin redistribuire.“(p. 15) ... adevărata bunăstare şi creşterea economică durabilă sunt inseparabile (p. 15)... creşterea nu poate fi susţinută pe termen lung fără reforme

(p. 16)... Dacă ne vom gospodări cum se cuvine şi vom stimula creşterea, vom găsi resursele necesare pentru a-i sprijini în mod real pe cei care se găsesc sub pragul sărăciei absolute (p. 7)... drepturi clare de proprietate... (p. 8)... principiul separării puterilor în stat... (p. 20)... să asigurăm oferta de servicii publice fără să mărim impozitele sau să contractăm împrumuturi publice peste măsură (p. 18)... întărirea legăturii dintre contribuţia plătită în timpul vieţii active şi nivelul pensiei (p. 19)... legi noi pentru partide, precum şi pentru finanţarea acestora şi a campaniilor electorale“ (p. 20).

 

Lucian Croitoru

► Facultatea de Planificare şi Cibernetică Economică, Academia de Studii Economice, Bucureşti.

► Consilier pe probleme de politică monetară al guvernatorului BNR.

► Profesor universitar la Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale, ASE.

► Consilier principal al directorului executiv al Constituenţei din care face parte România la Fondul Monetar Internaţional în perioada 2003-2007.

► Membru în Consiliul Academic al Institutului Hayek România.

AFACERI DE LA ZERO