Economiştii Daniela Gabor şi Jakob Vestergaard au studiat „banii din umbră“, un concept strâns legat de sistemul bancar din umbră. În mod tradiţional, exista o linie clară de demarcaţie între bani şi titlurile de datorie. Ultimele sunt un titlu financiar tranzacţionabil, cu preţuri în schimbare. Cel care emite astfel de titluri poate intra în default. Banii nu sunt tranzacţionabili. Valoarea lor poate fi erodată de inflaţie, însă nu există un default.
În lumea finanţelor moderne, banii şi titlurile de datorie sunt „amestecate“ într-un mod riscant. Un instrument financiar care ilustrează un astfel de caz sunt contractele repo. Acestea pot fi concepute ca împrumuturi de la o instituţie financiară la alta, pe baza unor garanţii tranzacţionabile, în cea mai mare parte obligaţiuni guvernamentale. Aceste contracte au toate caracteristicile banilor, însă titlurile de datorie care servesc drept garanţie devin parte integrantă a pachetului, nemaiexistând o linie clară de demarcaţie între bani şi acestea. Acest tip de instrumente depinde vital de capacitatea guvernelor de a emite suficiente obligaţiuni. Nu este greu de întrevăzut cum acest joc poate ajunge la un final violent. În plus, apar probleme fundamentale în ceea ce priveşte separarea dintre băncile centrale şi guverne.
Dominanţa acestor instrumente reduce în acelaşi timp capacitatea băncilor centrale de a prelua controlul în cazul unei crize. În zona euro, de exemplu, dacă toate guvernele ar urma exemplul german adoptând excedente fiscale structurale, rezultatul ar fi un deficit dramatic de garanţii, care ar putea foarte uşor declanşa următoarea criză financiară. Acelaşi lucru s-ar putea întâmpla în cazul unei majorări bruşte a dobânzilor de către Banca Centrală Europeană, scrie editorialistul de la Financial Times.
Concluzia studiului celor doi economişti: „Coordonarea dintre Trezorerie şi banca centrală devine esenţială“.
Aceasta înseamnă sfârşitul independenţei băncilor centrale şi al stabilizării fiscale de şcoală veche. Întregul sistem ar trebui desfiinţat, incluzând ţintirea inflaţiei. Timp de o vreme, acesta a părut să funcţioneze, însă poate că totul nu a fost decât o iluzie optică, scrie Wolfgang Munchau. Înainte de criză, era aproape imposibil ca băncile centrale să nu-şI atingă ţinta. De atunci, a devenit imposibil ca acestea să-şi atingă ţntele. Acest fapt sugerează că băncile centrale exercită mai puţin control decât cred.
Există un punct asupra căruia editorialistul FT se declară de acord cu criticile aduse politicilor monetare moderne, exprimat de Claudio Borio, economist-şef al Băncii Reglementelor Internaţionale. Acesta avertiza recent că băncile centrale ar putea fi nevoite să se lupte cu următoarea criză financiară cu mult înainte de a-şi atinge ţintele de inflaţie.
Nimic în această analiză nu sugerează că o criză este pe cale să se producă, scrie editorialistul Financial Times. Însă lumea modernă a finanţelor fie va genera o criză, fie ne va obliga să renunţăm la politicile ortodoxe , sau ambele , una după alta.
