De unde venea bunastarea? Numerosi teoreticieni marxisti, dinEst, dar si din Vest, sustineau sus si tare ca bogatia tarilorcapitaliste ar avea o singura sursa: exploatarea. Se refereau,desigur, la exploatarea fortei de munca in propriile tari; dar cudeosebire la exploatarea coloniilor. Povestea cu coloniile, maiales, incerca sa explice imensele decalaje intre tarile capitalistesi cele socialiste. Decalaje considerate vremelnice. Hrusciovlansase dictonul "America cea iute de picior/O vom ajunge si o vomintrece", sintetizand astfel, in stil personal, crezulsocialismului ca n-ar fi departe ziua in care capitalismul va filasat in urma. De altfel, propaganda comunista incerca sa inducaideea ca tarile capitaliste sunt inainte, in cursa bunastarii,pentru ca timp de cinci sute de ani ar fi acumulat bogatii pespinarea coloniilor. Realitatea era alta. Timp de cinci sute deani, tarile capitaliste au invatat sa organizeze munca. Apoi, invremea din urma, au invatat lucrul cel mai greu: sa organizezeconsumul. Daca n-ar fi fost asa, o tara ca Austria, la a careibunastare dobandita in anii '70 nu intamplator m-am referit, cepornise dupa razboi practic de la zero, n-ar fi ajuns niciodataatat de departe in asigurarea bunastarii. Dar, mai cu seama, n-arfi urcat trepte atat de inalte Germania si Japonia. Ambele ridicatedin propria cenusa.
Am vizitat Germania cativa ani mai tarziu: in 1973. Am ajunsacolo cu o delegatie de jurnalisti romani, pentru un interviu cucancelarul de atunci, Willy Brandt. Cancelarul a avut o idee buna.Mai intai sa vedem cu ochii nostri cum arata Germania acelui timpsi pe urma sa discutam.
Zis si facut. Timp de doua saptamani, intr-o calatorie intreBonn si Hamburg, trecand pe la Köln, Lübeck, Düsseldorf, am avutocazia sa ma conving ca primarul Vienei avea numai aparentdreptate. Pentru ca, intr-adevar, vazandu-i pe nemti cum muncesc,puteai sa-ti faci impresia ca numai pentru asta traiesc.
Dar nu era adevarat. Ei munceau cu disperare fiindca isi doreaucu tot dinadinsul sa traiasca bine.
Nemtii, in 1973, aveau deja o mare pofta de consum si nu maierau deloc dispusi sa stranga cureaua. O facusera ani indelungati,in perioada interbelica, in anii de razboi, in timpul dramatic dedupa razboi, imediat, cand tara lor era un morman de ruine. Veniseinsa vremea sa traiasca. Sa dea drumul la curea, sa consume, sa-siasigure confortul la care au visat multi ani fara sa-l poata avea.Stiau si care-i pretul: un echilibru strans intre pofta de consumsi pofta de munca. N-au ezitat sa-l plateasca.
In prima etapa, au fost stimulati sa se bata pentru bunastare deLudwig Erhard si de ministrii lui. Stea polara fiindu-le consumul.Sa nu uitam. Germania abia iesise dintr-un razboi cumplit, pecare-l pierduse, fapt ce-i obligase pe nemti la restrictiidrastice.
Intre primele masuri: reforma monetara. Facuta cu un scopprecis. Erhard gandea ca, in imprejurarile de atunci, nemtii nu debani multi aveau nevoie, ci de bani sanatosi. I-au obtinut.
Dupa reforma monetara, piata neagra a batut in retragere,marfurile au inceput sa apara in magazine. Dar banii erau putini.Viata ii obliga pe nemti la cumpatare.
Consumul se dovedise a fi rana cea mai dureroasa a Germaniei dinacei ani. Si cea mai periculoasa. Cum nemtii nu reuseau sa inchidaaceasta rana - si inca repede! - riscau o cangrena economica.Fiindca de aici, din zona consumului, puteau sa puna in miscaremotoarele economiei. Prin consum intelegand toate gurile careinghit resurse ale populatiei: ale populatiei, ale unitatilorbugetare si ale companiilor lucrative, mici sau mari.
Doua probleme urmau a fi grabnic solutionate. Prima: relansareaconsumului. Fiindca o populatie obligata sa-si reprime pofta deconsum nu era intru totul apta de un angajament performant inconstructia Germaniei noi. A doua: repunerea pe sine a locomotiveieconomice. Lucru nu tocmai usor de facut in conditiile unei pieteinterne de consum a carei expansiune intarzia.
Acum mai bine de sase decenii, parintele doctrinei "bunastarepentru toti", Ludwig Erhard, vazuse limpede ca "in jurulconsumatorului graviteaza intreaga economie". De-atunci, aceastaidee, plecata din Germania postbelica, a fost dezvoltata inmilioane de carti si de studii.
Viata, insa, a luat-o inaintea cartilor si a demonstrat caMaria-Sa Consumatorul are un rol nou. Un rol fundamental. El nu maiputea fi doar un simplu "punct fix", in jurul caruia se invarteeconomia. Noul lui rol era dinamic. Desi producatorul puteainfluenta cererea, prin marketing agresiv, tot ce reprezenta ofertalui (cantitate, calitate, structura) depindea in ultima instanta deConsumator: de nevoile lui, de dorintele lui, de placerile sicapriciile lui, de banii (sanatosi si nu bolnavi de inflatie) pecare ii avea. Mai departe, de acest raport cerere-oferta depindeaustabilitatea monedei, balanta comerciala si de plati, nivelulinflatiei, indicatori ce dadeau continuu dureri de cap guvernelorde pretutindeni. Or, Germania din primii ani de dupa razboi seconfrunta cu o scadere cumplita a consumului. Si daca scadeaconsumul, productia n-avea cum sa creasca. Productia interna.
Insasi cresterea economica era dependenta de consumatori. Asacum avea sa remarce savantul francez Bertrand de Jouvenel, produsulintern brut (indicator ce arata bogatia reala a unei tari,exprimand suma valorilor adaugate) creste nu numai daca se fabricastrunguri sau otel, ci si daca se construiesc scoli ori dacaparticularii platesc intrarea in piscine, isi comanda haltere iarfemeile se dau in vant dupa gene false. Dar nemtii nu aveau banipentru capricii, iar magazinele, turismul, transporturile, alteservicii nu prea aveau clientela. Asa ca primul care pierdea erabugetul. De pierdut pierdea si productia, care nu-si putearedobandi sensul real, acela de furnizor de bunuri si serviciiacceptate de piata.
Continuare: miercurea viitoare
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
