Dezbaterea găzduită de ZF, în săptămâna 20-25 septembrie 2010,referitoare la oportunitatea activizării politicii monetare şideprecierii cursului leului pentru relansarea economică, a pus înevidenţă, dincolo de opiniile contradictorii, un consens implicit:captivitatea în care se găseşte de facto politica monetară.Diferenţa se manifestă mai degrabă în privinţa evaluăriiriscurilor. Dacă domnul profesor Dăianu consideră depreciereacompetitivă a leului o politică nerealizabilă în condiţiileprezente (punct de vedere pe care îl consider corect), dat fiindriscurile enorme pe care le-ar declanşa, în schimb, domnul Crăciunpledează pentru o activare a politicii monetare în vederearelansării economice, subevaluînd în parte riscurile. Spredeosebire de statele membre ale zonei euro, o ţară aflată în afaraacesteia, cum este România, are la dispoziţie două instrumente pecare le-ar putea utiliza în cazul unui şoc asimetric: politicamonetară sau deprecierea monedei. Dacă deficitul structural mareeste o constrângere majoră pentru o politică fiscală voluntară, înschimb politica monetară ar fi putut să fie activată. Pierdereaacestei flexibilităţi face ca România să nu poată fructificaprincipalul avantaj de a fi în afara zonei euro.
Cum s-a ajuns însă la această situaţie denon-combat?
Până la izbucnirea crizei, am trăit într-o lume în care politica destabilizare macroeconomică s-a redus doar la menţinereastabilităţii preţurilor. Problemele ocupării forţei de muncă şi aleproducţiei au fost în bună măsură ignorate. Olivier Blanchard,economistul-şef al FMI, într-o lucrare publicată la începutulanului1, recunoaşte că, până la izbucnirea crizei, se credea că seştiu ("what we thought we knew") următoarele: (1) politicamonetară, prin ţintirea unei inflaţii stabile şi mici, are rolulprincipal în stabilizarea decalajului de producţie ("output gap")2;(2) politica fiscală are un rol secundar, utilizarea ei fiind defacto puternic limitată de constrângerile politice (3)reglementarea financiară nu influenţează practic stabilitateamacroeconomică. Prin urmare, inflaţia stabilă şi mică şientuziasmul pentru dereglementare au reprezentat liniile de forţăale curentului dominant în rândul economiştilor de elită din lume,în special din mediile academice, inclusiv laureaţi ai premiuluiNobel. "Drogul fundamentalismului de piaţă" a fost prizat şi deresponsabilii cu politica monetară din România, care s-au plasatconvenabil şi fără interogaţii prea multe în curentul economicprincipal. Ar fi trebuit să dea dovadă de mult mai multă precauţieîn preluarea prescripţiilor din lumea bună, mai greu utilizabile înţări emergente (ele au dus până la urmă la catastrofă şi ţăriledezvoltate). Liberalizarea deplină şi entuziastă a contului decapital şi ţintirea inflaţiei ne plasa în banca premianţilor.Corigenţi în banca premianţilor.
În vederea menţinerii procesului deflaţionist, politica monetară afolosit, printre altele, frâna dobânzilor mari. Economiile mici şideschise, precum cea a României, sunt însă fragile la capitalurilestrăine conjuncturale, atrase de plasamente foarte remuneratorii.Un exemplu sunt mişcările de capital financiar din domeniul "carrytrade"3. Dobânda mare a favorizat şi transferul de valute străine,în special euro, de la băncile străine mamă către filialele dinRomânia, unde au găsit clienţi pentru împrumuturi cu dobânzi multmai mari decât în ţările lor de origine. Astfel, ceea ce a fostconceput ca o frână s-a dovedit a fi o accelerare puternică. Frânalocală a fost oricum insuficientă pentru a tempera acceleraţiaexternă. Îndrăznesc să spun că obsesia inflaţiei nu a ajutateconomia românească. În schimb, moderarea dezinflaţiei ar fi avutdouă avantaje: în primul rând ar fi temperat acceleraţia indusă dinexterior, prin scăderea atractivităţii plasamentelor pentrucapitalurile pe termen scurt şi, în al doilea rând, o inflaţie maimare ar fi însemnat un semnal de alarmă clar că economia româneascăfuncţionează prost, temperând cel puţin iluzia prosperităţii.Aprecierea neverosimilă a leului până la cursul de 1 euro â 3,1lei, în vara lui 2007, nu avea nicio raţiune economică. Ajutândprocesul de dezinflaţie, a provocat de fapt amplificareadezechilibrelor. Din nefericire, tabloul de bord al economieiromâneşti avea ledul care semnaliza inflaţia dezactivat,nepermiţând semnalizarea incendiului la motoare, pentru a sedeclanşa procedurile de aterizare. Urcându-ne prea sus faţă deposibilităţi pe valurile capitalului extern abundent, avem parteacum de o aterizare dură şi de dificultăţi majore să decolămcurând. N-aş vrea să fiu înţeles greşit ca pledând pentru inflaţiimari. Dar o economie dezechilibrată trebuie să se manifeste într-unfel. Inflaţia este unul dintre cele mai semnificative semnale căeconomia funcţionează deficitar. "Prea mulţi bani pentru preapuţine produse" este cauza clasică a inflaţiei. Dorind să ţinăinflaţia cât mai jos, BNR a stimulat nepermis importurile care aufurnizat produsele pe care, altminteri, ar fi trebuit să le ofereeconomia locală. Domnul Adrian Vasilescu remarca4 că "în timpulboom-ului din perioada 2003-2008, România a beneficiat de untandem, o combinaţie fericită între creşterea economică şidezinflaţie". Dar combinaţia fericită a fost acompaniată şi de opereche nefericită: creşterea cererii de consum, pe de o parte, şioferta internă modestă de produse şi servicii, pe de altăparte.
Sunt evidenţe destul de concludente din istoria economică a lumiicare arată că în perioadele de inflaţie mică variaţia cicluriloreconomice a fost mai mare, în timp ce în perioadele de moderaţie aciclurilor economice, inflaţia s-a amplificat. Este probabil,aşadar, că un proces de dezinflaţie mai moderat, în perioada2003-2008, ar fi atenuat şocul aterizării în 2009, declanşat decriza globală. În loc să pregătească o aterizare mai uşoară,suportabilă, BNR a ţinut să stea în banca premianţilor (unde joculpreferat era ţintirea inflaţiei cu orice preţ) şi ne-a oferit unadintre cele mai dure aterizări din Uniunea Europeană (asta nuînseamnă că guvernele succesive nu au avut partea lor devină).
O altă frână care nu a funcţionat eficient a fost cerinţarezervelor minime obligatorii, cel puţin pentru euro. Băncile nu aufost descurajate să împrumute masiv, chiar dacă pentru fiecare euroa trebuit, la un moment dat, să depună chiar 40 de eurocenţi labanca centrală. Dobânzile efective mari, inclusiv comisioanele, laniveluri record în UE, stimulate şi de lipsa unei reglementăriadecvate5, au compensat pe deplin inconvenientul rezervelor minimemari. În plus, rezervele BNR sunt ţinute în plasamente în diverseinstrumente în afara ţării. Asta înseamnă că cei 40 de eurocenţi sereîntorceau de fapt în marele bazin de bani din care seaprovizionau şi băncile străine din România. Costul unei bănciindividuale rezultat din cerinţa de a păstra rezerve la bancacentrală este, aşadar, nerelevant atât timp cât ea se poateaproviziona practic fără limite cu bani ieftini. Exuberanţairaţională nu a putut fi stăpânită cu aceste pseudo frâne.
Chiar dacă dereglementarea financiară de pe pieţele financiare maridin lume nu a fost exportată şi în România, unde funcţionează încăinstrumente tradiţionale, opţiunea pentru dereglementare s-amanifestat în alte moduri. De exemplu, regulile prudenţiale, precumlimitarea la expunerile în valute străine (sau chiar interzicereaîmprumuturilor în valute străine), utilizate de obicei în ţărileemergente, ca instrumente de reglementare anticiclice pentrustabilizarea macroeconomică, nu s-au bucurat de o reputaţie preamare la noi6.
Ani de-a rândul, responsabilii cu politica monetară şi cei cupolitica bugetar-fiscală au acţionat cu timiditate în raport cucreşterea rapidă a dezechilibrelor externe din economie, în specialdeficitul de cont curent, mulţumiţi să privească fascinaţi"combinaţia fericită".
Aşa am ajuns la situaţia în care singura soluţie rămasă este decâştiga "jocul de-a încrederea"7 pieţelor, ca substitut pentruutilizarea unor politici macroeconomice raţionale. Pentru aceasta,FMI ne ajută să luăm "certificatul de bună purtare", căci aşa cumspunea un oficial american, citat de Krugman în cartea sa, "pentruţările în curs de dezvoltare nu există devalorizări moderate".
1. O. Blanchard, G. Dell'Ariccia, P. Mauro, RethinkingMacroeconomic Policy, IMF Staff Position Note, 12 Februarie2010.
2. Diferenţa între PIB potenţial şi PIB actual.
3. Carry trade se referă la operaţiunile prin care un investitorvinde o monedă cu o rată a dobânzii mai mică pentru a cumpăra cufondurile astfel obţinute o monedă cu o rată a dobânzii mai mare.Dacă cursul de schimb rămâne relativ stabil, investitorul câştigădin diferenţialul de dobândă.
4. ZF, 25 august 2010.
5. De exemplu, lipsa transparenţei calculării dobânzilor.
6. BNR a impus, la un moment dat, o limitare a expunerii în valutăa băncilor, dar a abandonat rapid ideea.
7. Aşa se intitulează o secţiune din capitolul 5 (pg. 128-131) alcărţii lui P. Krugman - "Întoarcerea economiei declinului şi crizadin 2008", Ed. Publica, seria Co.lecţia de economie, 2009. Krugmaneste laureat al premiului Nobel în economie, în anul 2008, şi uncritic aprig al fundamentalismului de piaţă.
Andrei Mocearov, lector univ., doctor în economie
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
