La inceputurile formarii limbajului politic modern, substantivul "partid" avea un inteles ce mai subzista astazi indirect in romanescul "partida", asa cum este folosit in jargonul comercial, acela de tranzactie lucrativa, incheiata in situatia de origine intre suveran si un particular.
A face un partid cu regele insemna, la sfarsitul secolului al XVI-lea francez, a primi in exploatare anumite venituri sau bunuri publice pe care monarhia nu era inca capabila sa le gestioneze prin agenti administrativi proprii.
Partizan era numit pe cale de consecinta acel notabil care lua in arenda anumite taxe si impozite datorate regalitatii. In zorii existentei sale, statul avea nevoie de partide pentru a extrage din societate resurse ce ar fi ramas altfel inaccesibile guvernului central.
In acelasi context istoric, insasi notiunea de "politica" primea adesea un sens inrudit mai degraba cu viciile comportamentului imoral decat cu virtutea antica a participarii responsabile la viata cetatii. Li se atribuia pe atunci o atitudine "politica" celor lipsiti de convingeri tari si exclusive, celor inclinati spre compromis si consens, celor preocupati mai mult de avansarea in propria cariera decat de afirmarea unor valori de ordin general.
Exista cateva indicii cu privire la faptul ca, dupa mai bine de patru veacuri, societatea romaneasca este in mod spontan permeabila acestor intelesuri primitive ale termenilor partid si politica.
Ce sunt, in acceptiunea comuna, partidele, daca nu grupuri de notabili ce cauta sa se plaseze cat mai bine in relatie cu statul pentru a drena in propriul avantaj resursele publice?
Poate fi privita politica altfel decat ca ansamblu de practici sterile si reprobabile urmarind satisfacerea unor interese particulare? Mai ales dupa plebiscitul din 19 mai, partidele sunt tratate drept manifestari institutionalizate ale oligarhiilor lipsite de scrupule si de atentie la nevoile cetatenilor obisnuiti, iar politica este considerata un sinonim pentru intriga, o expresie retorica detestabila a egoismului si iresponsabilitatii elitelor ce detin controlul legislativului si executivului.
Primul-ministru invita parlamentul sa nu mai faca politica, ci sa-l sustina in actiunea de europenizare a Romaniei, in timp ce presedintele condamna politica partidelor in numele vointei poporului intrupata de el insusi.
Intre timp, in Franta ca si in alte parti ale lumii occidentale, partidele au devenit altceva decat numele unei tranzactii profitabile. Sunt considerate a fi, pe rand sau simultan, locuri de socializare democratica, vehicule ale proiectelor de societate, modalitati de reprezentare pasnica a diferentelor sociale, centre de recrutare a elitelor guvernamentale, laboratoare de idei politice ori spatii de dezbatere publica.
Politica, in ceea ce o priveste, este socotita cu precadere o stiinta practica a vietii impreuna, o metoda de participare complexa si constanta a cetatenilor la luarea deciziilor care ii privesc, un instrument prin care o populatie oarecare de indivizi convine sa formeze o natiune suverana, sa o doteze cu o forma de guvernare anume si sa-si protejeze mutual drepturile naturale si libertatile subiective.
Altfel si sintetic spus, politica nu este altceva decat modul in care o societate ajunge sa se gandeasca pe sine dincolo de parcursurile individuale si de interesele private ale membrilor sai. Pe scurt, politica nu ar fi decat un procedeu impersonal de autocunoastere sociala.
Aproape nimic din aceste evolutii, putine din ele de data recenta, nu se regaseste in Romania post-plebiscitara.
Regimul politic al Romaniei comuniste fusese deja caracterizat, mai ales in anii 1970 si 1980, drept unul de tip sultanist, in care decizia politica era profund personalizata si integral dependenta de calculele imprevizibile ale conducatorului.
Chiar si inainte de Ceausescu, autoritatea Partidul asupra societatii luase forma dependentei personale: necomunistii erau inregistrati in scriptele oficiale la rubrica "fara apartenenta politica", iar comunistii apartineau organizatiei lor, nu doar participau la valorile si activitatile acesteia.
Din 22 decembrie 1989 si pana pe 19 mai 2007, cetatenii Romaniei postcomuniste desfacusera in mare masura legaturile personale dintre ei si politica, raportandu-se treptat la aceasta sub speciile moderne ale militantismului, contestarii, participarii, dezafectarii ori oportunismului.
Dupa referendum, romanii au fost din nou invitati sa personalizeze relatiile de putere, plebiscitul topindu-i organic intr-un popor indistinct, legat indisolubil de persoana presedintelui prin votul majoritar direct.
Presedintele, secondat de presa si de activistii civici, le cere imperativ sa aleaga "uninominal" persoane, explicandu-le ca "listele de partid" impersonale si anonime sunt inamicul democratiei autentice.
Alesii trebuie adusi cat mai aproape de alegatorii cu care au datoria sa stabileasca relatii de apartenenta cat mai imediate si mai vizibile.
Numai ca, in noiembrie 1787, James Madison scria, in al zecelea articol din The Federalist, ca una din conditiile guvernarii intr-o societate de oameni liberi este ca alesii sa se tina cat mai departe de alegatori, ca reprezentantii sa puna o distanta cat se poate de mare intre deliberarile lor si interesele punctuale si limitate ale celor, putini, care i-au votat nemijlocit in circumscriptie si care ar putea solicita diverse contraservicii cu titlu personal sau corporat.
Cinci ani mai tarziu, constitutia revolutionara franceza a precizat ca alesul nu este mandatarul acelei parti din electorat care i-a dat votul, ci reprezentantul natiunii in intregul ei. Din punct de vedere al maturitatii sale intelectuale, Romania post-plebiscitara se arata deci a fi contemporana cu modul in care societatile apusene au gandit politica de la 1574, cand Henri al III-lea al Frantei a inventat termenul "partizan" si a inceput sa faca "partide" cu supusii sai, si pana in 1787, cand Conventia de la Philadelphia a dat o constitutie republicii americane.
De atunci au mai avut loc cateva revolutii, dintre care cea mai importanta este cea democratica. Rationamentele politicienilor, intelectualilor si jurnalistilor romani nu au luat inca in calcul toate aceste transformari.
Daniel Barbu este profesor de stiinte politice la Facultatea de Stiinte Politice, Universitatea Bucuresti
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
