Nu de ieri - de azi oficiali francezi exprima neliniste fata de aprecierea puternica a monedei europene in raport cu dolarul SUA. Trecerea de nivelul de 1,38 a prilejuit noului presedinte, Nicolas Sarkozy, reluarea acestei teme. El a detinut portofoliul finantelor inainte de cel al internelor si in acea ipostaza a promovat teze de politica industriala (cu accente de protectionism) ca si un alt dialog intre Ecofin (ce reuneste ministrii de finante din UE) si Banca Centrala Europeana (BCE).
Nu numai oficiali francezi manifesta ingrijorare fata de ascensiunea euro. Alaturi de ei pot fi plasati omologi italieni, belgieni etc. Exista si partea opusa, reprezentata, in special, de germani, olandezi, austrieci, care sustin fara rezerve independenta BCE.
In opinia mea, nu avem de-a face cu un simplu capriciu al Parisului &Co. Nivelul de acum al monedei comune face multe firme din zona euro sa gafaie, desi, in mod paradoxal, tari mari din Uniune inregistreaza o usoara invigorare economica acum. Ce reclama oficialii francezi reliefeaza, pe de o parte divergente de viziune in politica economica inauntrul UE, iar pe de alta parte, pune in discutie relatii intra-institutionale in Uniune.
Oficialii din Hexagon, mai mult ca altii, impartasesc teza ca este nevoie de politica industriala, intr-o forma sau alta, fie la nivel national, fie la nivel pan-european (UE). Aici gasim explicatii pentru sustinerea Alstom-ului, ca si pentru proiecte de tipul Airbus sau Galileo. Chiar Agenda Lisabona este, partial, imaginata in acest spirit, ca raspuns la presiunile globalizarii, la ascensiunea formidabila a Asiei. Cercurile de afaceri germane nu resping vinculatii intre stat si mediul de business privat; vezi, de exemplu, actionariatul statului in unele mari intreprinderi industriale, in domeniul bancar (Landesbanken), ca si incercarile de a stavili ofensiva fondurile private de investitii de portofoliu straine (private equity funds/hedge funds). Dar, totodata, ele cred mai putin (decat in Franta) in virtutile statului ca sustinator al revitalizarii industriale. In acest context, este de remarcat restructurarea prin care au trecut mari companii germane, sub presiunea globalizarii. De altfel, economia germana ramane un mare exportator al lumii de masini si echipamente.
In timp ce Sarkozy da glas grijilor multor firme din Franta ca aprecierea euro le erodeaza masiv profiturile si posibilitatile de investitii, cancelarul Angela Merkel exprima increderea multor companii germane ca excelenta lor industriala le protejeaza, ca ele pot compensa aprecierea euro prin castiguri de productivitate. In fapt, cele doua pozitii ilustreaza, fie si aproximativ, aliniamente "clasice" in Europa: tari cu mare forta industriala, care detin pozitii cheie pe piata internationala (cum este Germania) vs. tari (ex: Italia, Spania si chiar Franta) pentru care cursul de schimb conteaza in mod semnificativ in jocul de competitivitate global. Aceasta semnificatie este explicita (prin nivelul euro fata de dolarul american sau fata de yen, yuan), fie implicita, prin disparitia cursului inauntrul zonei euro.
Intervine in disputa privind resorturile fortei competitive si istoria monetara a tarilor din Uniune. Pentru germani, care au cunoscut hiperinflatii postbelice in secolul trecut, "cultura stabilitatii" (Stabilitatskultur) este un ax central al politicii economice; de aici si religiozitatea cu care apara independenta bancii centrale. Francezii si altii leaga conduita bancii centrale de ansamblul tintelor economice (crestere, utilizare forta de munca etc) - poate si fiindca aspectele de coeziune sociala, de integrare a imigrantilor au devenit atat de acute.
Pozitiile divergente evidentiate mai sus stau la originea disonantelor intre Germania si Franta in interpretarea "independentei" BCE, a modului in care ministrii de finante din zona euro judeca politica de curs (desi J.C. Trichet este francez, Parisul nu este univoc in privinta celui care ar fi Mr. Euro in Uniune).
Disputa franco-germana are relevanta pentru Romania. Leul nostru s-a apreciat dramatic fata de euro (nu mai vorbesc fata de US$) in ultimii ani, dupa liberalizarea contului de capital. In acelasi timp, deficitele externe au explodat cu cel de cont curent profilandu-se la cca 13% din PIB in acest an. Unii considera aceasta apreciere ca fiind o forta majora de restructurare a economiei autohtone. Dar aceasta imi pare, in buna masura un "wishful thinking". Pentru ca daca ar fi asa, ar trebui sa sesizam castiguri de productivitate mult mai mari decat cele inregistrate in anii din urma si o incetinire a cresterii deficitelor externe.
Economia romaneasca se incadreaza mai degraba in categoria celor care mizeaza pe avantaje competitive date de costuri (mai ales cu forta de munca). Cand forta de munca pierde din acest avantaj si leul se apreciaza competitivitatea se erodeaza in mod dramatic, mai ales in domeniile in care consumul de munca cu calificare modesta este mare. Aici, impreuna cu expansiunea foarte puternica a creditului bancar, gasim explicatia centrala pentru adancirea deficitelor externe. Daca firmele noastre ar fi precum cele germane, olandeze sau finlandeze multe din grijile curente s-ar atenua. Drept este ca avem o industrie IT ce nu este neglijabila si realizari deosebite ale unor firme autohtone in acest domeniu, dar este putin in ansamblul economiei. Si tot drept este ca daca ar prolifera investitii precum cele intentionate de Nokia si Eriksson la Cluj, de Ford la Craiova ca si alte operatiuni similare, sansele de a inversa tendinta actuala de adancire a deficitelor externe ar creste in mod semnificativ.
Cu cativa ani in urma am scris despre o posibila "boala olandeza" (Dutch disease), ce ar putea lovi economia noastra in conditiile migratiei masive, ale cresterii salariilor si ale unei insuficiente asimilari de noi tehnologii, care sa asigure castiguri de eficienta adecvate. Cei care cu mare seninatate imagineaza o neintrerupta crestere economica, de peste 6% anual, in urmatorul deceniu ar trebui sa mediteze la problematica deficitelor externe, finantarea lor, cat si unde se investeste in economia noastra, castigurile de productivitate si, nu in cele din urma, procesul educational.
Sper insa ca factorii motrici pozitivi sa prevaleze in cele din urma, sa reusim sa diminuam din vulnerabilitatile economiei romanesti, chiar daca contul de capital liber a redus mult din spatial de manevra al politicii economice autohtone.
PS. Ma intreb insa ce s-ar intampla daca euro ar creste la peste 1,42-1,43 USD. Nu este exclus ca atunci pozitiile dintre cele doua capitale sa se apropie, intrucat nu exista firma (economie) in lume care sa nu aiba "prag de durere". Probabil atunci s-ar recurge la o "coordonare" intre FED, BCE si Banca Japoniei pentru a incetini aprecierea euro.
Daniel Daianu este profesor de economie, fost ministru de finante
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
