Ultimele zile au adus din nou în discuţie subiectul coteiprogresive. Din informaţiile apărute în presă, variantele de lucruale programului economic al PSD vizează revenirea la impozitul pevenit progresiv, cu rate maximale cuprinse între 30 şi 40%. Dinpunct de vedere economic, o asemenea măsură este fundamentaleronată, ineficientă şi în contradicţie cu teoria economică şiexperienţa recentă a României din cel puţin trei motive.
În primul rând, argumentul conform căruia o trecere la unimpozit progresiv al veniturilor, cu rate maximale de 30-40%, arputea aduce venituri suplimentare la buget nu stă în picioare.Acesta este contrazis de performanţa acestor tipuri de venituri înistoria recentă a României. Între anii 2000 şi 2004, când existacota progresivă, creşterea economică medie anuală a fost de 5,3%.În această perioadă, media anuală a raportului veniturilor dinimpozitul pe salarii în PIB a fost de 3%. După introducerea coteiunice, din anul 2005 până în 2009 creşterea economică medie anualăa fost de "numai" 3,6%, iar media anuală a ponderii veniturilor dinsalarii în PIB a reprezentat 3,2%.
Deci, deşi în primii cinci ani ai ultimului deceniu creştereaeconomică a fost superioară ultimilor cinci ani, veniturile dinimpozitul pe salarii, ca pondere în PIB, au fost inferioarecomparativ cu perioada în care a existat cota unică. Mai mult,raportul venituri din salarii/PIB din perioadă cotei unice urmeazăprincipiile teoriei economice. Acesta creşte gradual de la 2,3% în2005 până la 3,8% în 2009, cea mai ridicată valoare din ultimuldeceniu, pe măsură ce anticipaţiile actorilor pieţei se ajusteazăcătre noul echilibru.
În al doilea rând sistemul fiscal din România trebuie în modnecesar să se raporteze la cel al ţărilor din regiune, cu careeconomia României se află în competiţie directă. De exemplu,impozitul pe salarii este de 10% în Bulgaria, 15% în Cehia şiUcraina, între 10-20% în Serbia şi 19% în Slovacia. Din regiune,doar Ungaria are una din rate semnificativ mai ridicată, de 32%,palierul minim fiind de 17%. Ceea ce contează însă este costultotal al forţei de muncă. O componentă a acestuia, aşa-numita"tax-wedge", adică diferenţa între salariul net şi cel brut, seaflă oricum, în acest moment, printre cele mai ridicate din ţărilemembre ale UE. Iar acesta este unul dintre cele mai importanteconsiderente în decizia investitorilor străini de a investi într-oţară sau alta.
În al treilea rând, o creştere a impozitului pe salarii îi vaafecta cel mai mult pe cei cu venituri mari, prin reducereavenitului disponibil al acestora. Implicit va afecta negativ rataeconomisirii în economie, deoarece tocmai această categorie depersoane îşi permite să economisească. În perioada 2000-2004 ratamedie anuală a economisirii a fost de 16,2% din PIB, mai mică decâtcea corespunzătoare perioadei cotei unice, 2005-2009, când a fostde 18,4% din PIB. Cumulat, pe parcursul ultimilor 5 ani, cota unicăde 16% a facilitat utilizarea a 11,5% din PIB din economisireainternă pentru investiţii! În ipoteza în care cota progresivă ar firămas ca şi în 2004, această diferenţă s-ar fi regăsit probabil îndeficitul de cont curent.
În continuare, pentru a creşte, România are nevoie de investiţiimasive în anii ce vin, atât în capitalul fizic, cât şi uman. O ratăa economisirii autohtonă scăzută va trebui să fie contrabalansatăprin împrumuturi externe, la un cost mai ridicat. Aşa cum s-a văzutşi din experienţa ultimilor 5 ani, este nevoie de timp pentruajustarea anticipărilor la un nou nivel de impozitare. O schimbarepripită poate avea efecte defavorabile pe termen lung asupracreşterii economice.
Care este atunci logica de a trece la un sistem de impozitare alcotei unice, care este şi mai simplu de administrat, la unulprogresiv cu cote maximale ridicate, care descurajează motivaţiamuncii şi inovaţiei şi are efecte economice atât de detrimentaleasupra economiei? Singurul răspuns pe care îl găsesc vizeazădoctrina PSD, de echitate socială. Dar acesta ar fi un argumentabsurd în această situaţie. Măsura luată ar substitui un echilibrueconomic superior cu unul inferior, mai ineficient, care genereazăo pierdere de bunăstare per ansamblu, la nivelul întregii populaţiişi împinge economia României pe un palier de creştere economică mailentă.
Viziunea politicii fiscale în cadrul stabilităţii macro petermen mediu şi abordarea conceptuală a politicii fiscale suntelemente care lipsesc în mare măsură în acest moment echipelor deeconomişti care concep programele economice ale partidelorpolitice. Contextul actual al economiei României, cel regional şiglobal, dar mai ales punctul în care economia României se află înciclul de dezvoltare recomandă cu tărie cel puţin menţinerea coteiunice la actualul nivel.
Ar fi timpul ca, odată cu intrarea într-un nou deceniu,abordarea contabilă a politicii fiscale, care pare să fi devenitstatus-quo-ul ultimilor ani, să fie substituită cu una conceptuală,bazată pe principii economice.
Laurian Lungu, Managing Partner,Macroanalitica
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
