"Stalin a modernizat Rusia. În 1918 era o ţară care ara cupluguri de lemn, iar în 1954 devenise a doua putere mondială." Sespune că vorbele îi aparţin pragmaticului Churchill.
Adevărat sau nu, cu ce preţ, se poate discuta. Cert este căfoamea de dezvoltare rapidă, de industrializare, de recuperare adecalajelor - uneori cu preţul unor suferinţe extreme - estemotorul social şi politic în toată lumea de la inventarea motoruluicu abur încoace, adică de când a apărut ideea că o societate poateavansa şi recupera decalaje prin schimbări tehnologice, creşteri deproductivitate sau sisteme politice.
Cât de mult au recuperat faţă de avansul ţărilor occidentaleţările din Europa de Est? Când va fi şi la noi ca «la ei»? La 20 deani de la căderea cortinei de fier încearcă să răspundă acestoraparente veşnic întrebări de tip estic nu numai oamenii politicipresaţi de electorat, ci şi instituţii financiare internaţionaleprecum FMI, Banca Mondială sau BERD, care au responsabilitatea de afi propus noile modele de parcurs.
Modelul de dezvoltare în anii '70-'80 a ţărilor aflate într-oveşnică recuperare, deci fostele lumi a doua (de dincoace decortina de fier) şi a treia (Africa, America Latină şi restulnealiniaţilor) a fost prin credite externe. Ţările împrumutau de lacei care aveau şi atunci bani, adică de la lumea "întâi", şiinvesteau în hidrocentrale, în orezării, în fabrici de ciment. Aşaa fost calea atunci. Numai că în anii '80, odată cu crizapetrolului, când preţul ţiţeiului a crescut de la 3 la 12 dolaribarilul, debitorii s-au sufocat. Fie orezăriile nu au fost bineadministrate, fie hidrocentralele au fost prea scumpe - nu au maiputut face faţă datoriilor externe, au declarat default şi au cerutrestructurarea.
În acei ani, aşa-numitul Club de la Paris, reuniunea ţărilorcreditoare unde se discuta restructurarea datoriilor, era pomenitaproape în fiecare zi în presa financiară internaţională. Ecuador,Argentina, Chile, în 1994 chiar Mexic au fost nevoite sărestructureze datoriile.
După 1990, modelul de dezvoltare a fost prin investiţii străinedirecte. S-a considerat că deschiderea graniţelor pentruinvestitorii privaţi, care creează îndatorare privată, nu publică,va fi benefică.
Astfel, în 1990 stocul investiţiilor străine directe în Rusia,Polonia, Ungaria, Cehia şi România era de 2,4 mld. $, pentru ca în2000, să fie de 117 mld. $, iar în 2009, două decenii mai târziu,să fie de 870 mld. $. Numai în România stocul de investiţii străinedirecte a crescut de 10 ori în ultimii 10 ani, adică de la 7 la 73mld. $.
Într-un deceniu, o adevărată furtună de investiţii. Iardecalajul de dezvoltare a părut în aceşti 10 ani că în sfârşitpoate fi recuperat, cel puţin aşa arată cifrele. Faţă de o medie de26% din media UE în '99, PIB-ul României a ajuns la 45% în 2009faţă de media UE.
Corelaţia este prea puternică pentru a nu fi admisă. Cu cât maimulte investiţii străine, cu atât mai multă recuperare în termenide PIB.
Cu un mic amendament. Creşterea datoriei. Chiar dacă nu mai estedatorie publică, ci privată, datoria este datorie şi apasă asupradezvoltării până când o poate chiar transforma însubdezvoltare.
La o ţară cu peste 100% datorie în PIB, aceasta devine sufocantăindiferent că este vorba de datorie publică sau privată. Şi dramaeste că o ţară precum România, care avea o datorie publică infimăla începutul crizei financiare, în 2008, de 12% din PIB, a trebuitsă o dubleze într-un an şi încă o dată în al doilea an de crizăpentru a putea proteja economia de valul uriaş al datoriei privatedevenită scadentă pe termen scurt.
În anii '80, datoria publică, în 2010, datoria privată. Cinecredea că a găsit piatra filozofală a dezvoltării, crizadatoriilor, aceeaşi criză a datoriilor care face să eşuezeeconomii, guverne şi societăţi aminteşte că dezvoltarea pe baniialtora are un preţ.
"Împrumuturile de la FMI şi UE sunt utilizate ca pârghii pentrua impune condiţii dure, de austeritate, care prind debitorul într-ocapcană a datoriei din care nu poate ieşi fără să declare default",scrie Robert Koeningsberger, managerul unui fond de investiţii,într-un comentariu recent din Wall Street Journal intitulat "Cepoate învăţa Europa de la America Latină".
Spectrul Americii Latine planează acum asupra unor ţări desprecare se credea că au scăpat pe veci de subdezvoltare, cum suntGrecia sau Irlanda. Economiştii băncilor de investiţii de pe WallStreet - cine putea altcineva - au calculat că Grecia va ajunge ladatorii de 184% din PIB în 2020 faţă de 141% acum, iar Irlanda la155% din PIB faţă de 97% din PIB în prezent. Ce creştere economicăpoţi să ai astfel încât să fii în stare să adaugi o unitate la PIB,în condiţiile în care este grevată de două unităţi de datorii?
Este chiar capcana de mai sus, capcana datoriei. Cum se va ieşidin ea? Probabil că fără ştergerea pur şi simplu a unor mari părţia datoriilor, aşa cum s-a întâmplat cu 30 mld. $ ale Poloniei în1990 ca preţ pentru căderea comunismului, nu se va putea.
Cert este că recuperarea, reducerea decalajelor este falsă dacăeste însoţită de o creştere nemăsurată a datoriilor. Datoriile,creditele pentru dezvoltare pot fi vitamine, dar pot deveni şidroguri.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
