Noul plan european pentru investiţii strategice, lansat pe 26 noiembrie 2014, vine într-un un moment când resursele de comunicare ale UE în privinţa relansării economice păreau epuizate.
Criza financiară a izbucnit în 2008-2009 şi s-a transformat în criza economică, inclusiv în criza uniunii monetare, punând aparent în pericol existenta monedei euro. Cu excepţia primei perioade, după debutul crizei (2009-2010), când s-a administrat o reţetă keynesiană, utilizându-se deficitele publice pentru a salva băncile şi economiile naţionale, decidenţii europeni au tratat criza ca pe una de natură fiscală. Reţeta utilizată pentru refacerea economiilor slăbite de şocul iniţial a fost, începând din 2010, consolidarea fiscală. Prin aceasta s-a urmărit redobândirea încrederii pieţelor. Austeritatea severă şi simultană a reprezentat primul pilon al răspunsului european. După 5 ani, rezultatele sunt nesatisfăcătoare, aşa cum au prezis economiştii din şcoala keynesiană. Economia europeană stagnează, şomajul este la niveluri fără precedent, în special în rândul tinerilor, iar investiţiile au scăzut comparativ cu vârful din 2007, cu aproximativ 430 de miliarde euro. Nivelurile actuale ale investiţiilor în UE se situează cu 230-370 de miliarde euro sub nivelul normei istorice, cu aproximativ 2% sub media pe termen lung.
Al doilea pilon pe care se bazează politica de răspuns a UE este reprezentat de reformele structurale îndreptate spre liberalizarea şi simplificarea reglementării pieţelor, cu un accent deosebit pe flexibilizarea pieţelor muncii. Acest al doilea pilon rezultă dintr-un diagnostic care consideră că economia UE suferă de un deficit de ofertă din cauza obstacolelor existente în pieţe insuficient liberalizate.
În ultima perioadă, cu spectrul unei noi recesiuni şi, mai ales, a unei stagnări economice pe termen lung („secular stagnation”), voci din establishment-ul european (de exemplu, Mario Draghi, preşedintele BCE, la conferinţa Jackson Hole, din 22 august 2014) au început să identifice o altă cauză a stagnării economice: deficitul de cerere. Aşadar, investitorii sunt şovăitori în a pune banii în economia reală, nu pentru că văd obstacole pe piaţă, ci mai degrabă pentru că încrederea lor este subminată de aşteptările reduse în ceea ce priveşte cererea de bunuri şi servicii.
La prima vedere, Planul Juncker pare să corecteze reţeta administrată “pacientului” european, propunând un al treilea pilon care ar trebui să trateze deficitul de cerere: investiţiile. S-ar crea astfel “triunghiul virtuos”, format din 3 piloni: (1) investiţii, (2) reforme structurale, (3) responsabilitate bugetară. Numai că, în noul plan european, nu este vorba de investiţii publice finanţate din bani noi, ci de o complexă schemă financiară cu garanţii şi efecte de pârghie în mai multe trepte, prin care 1 euro de garanţie publică ar trebui să mobilizeze 40 de euro de finanţare privată pentru investiţii în infrastructuri strategice şi întreprinderi mici şi mijlocii. Aşadar, doar cu 8 miliarde de euro, transferaţi de la alte titluri bugetare ale UE, puşi ca garanţie, se speră atragerea a 315 miliarde de euro privaţi noi, care altfel nu ar fi fost investiţi. Ideea centrală este modificarea profilului de risc al finanţării proiectelor, prin redistribuirea riscurilor de la sectorul privat la sectorul public. Socializarea riscurilor nu poate fi considerată însă sub nicio formă o măsură de natură să rezolve problema cererii.
Planul are trei axe. Prima axă este schema financiară. A doua axă constă în identificarea celor mai viabile proiecte de investiţii, precum şi în asistenţa tehnică acordată statelor membre pentru a identifica şi structura proiecte.
O chestiune sensibilă este legată de economia politică a selecţiei proiectelor. În cadrul Băncii europene pentru investiţii, va funcţiona un task-force însărcinat cu selecţia proiectelor. Interesează două aspecte ale economiei politice a selecţiei proiectelor. Pe de o parte, ar trebui selectate proiecte care să mobilizeze bani privaţi noi, care nu ar fi puşi în economia reală în absenţa noului plan. Pe de altă parte, sunt esenţiale criteriile pe care task–force le va folosi în identificarea proiectelor pentru investiţii. În Comunicarea Comisiei, prin care se propune noul plan de investiţii, se spune: “Nu ar trebui să existe nicio prealocare tematică sau geografică, pentru a se garanta că proiectele sunt selectate pe baza meritelor lor” . România ar trebui să insiste pentru introducerea criteriului convergenţei economice în UE printre acelea care configurează meritele proiectelor. Trebuie să ne batem pentru ca distribuţia echilibrată a proiectelor în UE să fie un obiectiv de care se va ţine cont în procesul de selectare a proiectelor.
În sfârşit, a treia axă constă în eliminarea obstacolelor structurale în calea investiţiilor prin completarea pieţei unice în energie, digital, achiziţii publice, transporturi, inclusiv crearea uniunii pieţelor de capital. Această a treia axă a fost identificată de Katainen, vicepreşedintele Comisiei Europene, ca fiind cea mai importantă. Este vorba, de fapt, de recursul la al doilea medicament al vechii cure: reforme structurale. Aşadar, în esenţă, planul Juncker rămâne la vechiul diagnostic. Ipoteza de facto pe care se construieşte planul este aceea că UE se confruntă mai degrabă cu o problemă structurală, care trebuie rezolvată pepartea de ofertă, decât cu o problemă ciclică care ar trebui rezolvată pe partea de cerere.
Totuşi, există şi o inovaţie majoră a planului Juncker, şi anume o nouă paradigmă privind abordarea investiţiilor. Banii publici nu vor mai fi folosiţi de acum înainte pentru investiţii în active reale, ci preponderent pentru investiţii în active financiare, astfel ca, prin diverse instrumente financiare sofisticate, să mobilizeze finanţarea privată a investiţiilor.
De asemenea, Katainen remarca: “În centrul acestui pachet se află o opţiune politică. Fie continuăm în vechiul stil de a face business cu grant-uri şi împrumuturi tradiţionale, fie utilizăm bugetul nostru în cel mai eficient mod pentru a sprijini împrumuturi mai riscante şi pentru a crea o capacitate mai mare de împrumut”. Tot Katainen spune:“Odată ce ai dat banii prin grant-uri, ei s-au dus”. Suntem în faţa unei noi magii a Comisiei Europene. Aceasta presupune să dai banii şi ei să-ţi rămână, ca să-i mai dai o dată, să-ţi rămână din nou, ş.a.m.d. Exact cum funcţionau diversele inginerii financiare înainte de criză cu rezultatele dezastruoase cunoscute. Această nouă magie a Comisiei Europene încearcă să creeze iluzia unei relansări economice. În realitate, planul Juncker / Katainen nu ne îndepărtează nici cu un milimetru de spectrul stagnării economice pe termen lung. Dimpotrivă, sprijinul exclusiv al ofertei şi noua abordare prin care practic se renunţă la investiţii publice în active reale nu fac decât să agraveze până la urmă deficitul de cerere, consolidând dezechilibrele din economia europeană.
În concluzie:
Planul Juncker nu reprezintă o iniţiativă de stimulare a cererii, principala problemă în calea creşterii economice, ci se concentrează asupra ofertei.
Planul Juncker nu aduce bani publici noi, deci nu reprezintă un stimul fiscal pentru economie.
Lansând planul curent, Comisia Europeană a respins implicit planuri alternative de investiţii publice, cum este cel propus de Mateusz Szczurek, ministrul de finanţe al Poloniei, la 5 septembrie 2014, cu ocazia unei conferinţe găzduită de prestigiosul think-tank-ul Bruegel. Planul Szczurek prevede investiţii publice europene de 700 de miliarde euro pentru 5 ani, 2015-2019, în active reale, cu şanse mult mai mari să corecteze în mare măsură decalajul de producţie existent.
Planul Juncker lansează o nouă o paradigmă a investiţiilor: banii publici nu se mai investesc direct, ci sunt utilizaţi, prin instrumente financiare inovatoare, pentru mobilizarea investiţiilor private.
Planul Juncker poate fi privit şi ca un proiect-pilot pentru lansarea Uniunii pieţelor de capital prin care creditarea economiei se mută de la bănci la pieţele de capital.
