Taromul de Bruxelles e mereu plin de parlamentari şi europlamentari români şi toţi merg, din câte am văzut eu, la clasa business, niciunul la economic, nu ei plătesc biletul, ci bugetul – indiferent al cui e el.
Culmea e că aceşti parveniţi care se comportă cu cei care i-au ales în parlament precum vechilul cu argaţii lui, devin nişte slugi în faţa unor funcţionari străini. Să-i vezi pe parlamentarii ţării tale cum dau raportul ambasadelor străine ca ultimii executaţi silit la taxe şi impozite nu este o ruşine, este o mare ruşine.
Un parlament care-şi votează o superimunitatea nu este doar de dispreţuit, este de înlocuit. A crede însă că salvarea vine din altă parte nu este doar iluzie, ci şi prostie.
Niciunul dintre ambasadorii care s-au arătat îngrijoraţi de soarta României, în ultimele zile, nu avea şi nu are dreptul să deschidă gura.
Când ambasadorul Olandei a susţinut că noi suntem “în acelaşi spaţiu” şi împreună discutăm legislaţia europeană şi naţională ar fi trebuit să-i fie atrasă atenţia: am şi eu atunci dreptul să mă uit pe legislaţia Olandei sau a Marii Britanii, cea care mă transformă în cetăţean european de rangul doi? Îl am?
Parlamentul român îşi bate joc de cei care l-au ales. Un motiv excelent pentru ambasadele de la Bucureşti să raporteze centrului de comandă că România e, în continuare, o ţară care poate aştepta senină chiar şi Apocalipsa. Că se supără Corlăţean, ministrul nostru de externe? Pentru a fi luat în seamă, ministrul ar fi trebuit să fie ceva înainte de a pretinde că este. Diplomaţia lui ca şi a predecesorilor lui zboară prea jos ca să se poată desprinde de “sindromul licuriciului”.
Această conjunctură nefericită căreia îi suntem contemporani ar fi trebuit să ne facă mai deştepţi, dar parcă ne tâmpeşte pe toţi.
România a ajuns în Europa băiatul care încasează loviturile de bici în locul prinţului – un “whipping boy”. De câte ori prinţul greşeşte “baiatul de bici” o încasează pentru că prinţul este de neatins, fiind de neam divin.
Niciuna dintre aceste lovituri de bici nu-i atinge însă pe parveniţii politicii de pe aici. Aici se vede că stilul de a face politică la Bucureşti departe de a şlefui casta o schimonoseşte. Când politicianul român se crede coborât dintr-o democraţie de drept divin, lucrurile nu sunt hilare, ci de-a dreptul periculoase.
De vină pentru deriva aceastei caste de derbedei politici, care ţin România pe loc în loc să o ajute, este legea electorală care a permis ca în Parlament să ajungă aproape 600 de neica-nimeni, gigei care cred că “nu e nevoie de două premii Nobel ca să conduci un minister”. Ce este de ajuns atunci, nesimţirea?
România nu are nevoie de un parlament cu mai mult de 60 de oameni. Nu are nevoie de 600. Dacă aşa ar fi, aceşti 60 ar fi aleşi cu mai mult de 4.000-5.000–10.000 de voturi cu care au intrat în parlament cei mai mulţi gigei. Ar fi mai vizibili şi mai responsabili. Sau, cel puţin, le-ar fi mai greu să se ascundă prin cotloane şi, la adăpostul nopţii, să-şi voteze legi pentru ei şi neamurile lor de şobolani.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
