De câteva săptămâni, o Decizie a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, într-un litigiu referitor la o acţiune înaintată de doi debitori din Ungaria împotriva unei bănci care le-a acordat un împrumut în franci elveţieni, face obiectul unor dezbateri publice aprinse…în România. Se fac afirmaţii şi judecăţi de valoare care produc confuzie. Aţi putea face lumină în acest caz?
Referitor la cauza Kásler c. OTP Jelzálogbank Zrt, în esenţă, este vorba despre acţiunea debitorilor împotriva băncii creditoare (Jelzálogbank), prin care aceştia au invocat caracterul abuziv al clauzei prin care banca stabilea valoarea în forinţi (moneda naţională a Ungariei) a fiecăreia dintre ratele lunare, datorate în baza contractului de împrumut în valută, pe baza cursului de schimb la vânzare al monedei străine aplicat de bancă în ziua anterioară scadenţei, în condiţiile în care, la determinarea valorii în forinţi a împrumutului, s-a utilizat cursul de cumpărare al valutei aplicat de bancă la data deblocării fondurilor. Curtea a reţinut că o astfel de clauză, în măsura în care cuprinde obligaţia clientului băncii de plată a sumelor ce rezultă din diferenţa dintre cursul de vânzare şi cursul de cumpărare ale monedei străine, în cadrul ratelor de împrumut, poate face obiectul unei interpretări (de către o instanţă internă) pentru a se stabili dacă este abuzivă sau nu.
Ştirile despre acest caz, ajunse în România, au fost interpretate „după ureche“. Primul mesaj „confuzant“, lansat către public de către avocaţi implicaţi în procese în care clienţi ai unor bănci din România au primit credite în valută, a fost că, începând de acum, procesele cu privire la contractele de credit în franci elveţieni vor fi câştigate şi băncile româneşti vor fi obligate să modifice toate contractele şi să recalculeze obligaţiile de plată ale clienţilor la nivelul cursului de schimb leu-franc elveţian de la data acordării împrumutului.
Şi nu e aşa?
Nu. În primul rând, ca principiu, numai instanţa naţională are competenţa de a se pronunţa referitor la caracterul abuziv al clauzei, în funcţie de împrejurările speţei. CJUE stabileşte, eventual, criteriile pe care instanţa naţională poate sau trebuie să le aplice la examinarea unei clauze contractuale – soluţionarea procesului pe fond fiind de competenţa instanţei naţionale. Deci, hotărârea CJUE nu soluţionează pe fond niciun proces. Apoi, în concret, trebuie subliniat obiectul acţiunii introduse de Kasler. Kasler a susţinut că banca a împrumutat forinţi, iar suma pe care a primit-o a fost calculată în franci elveţieni, la cursul de cumpărare. Dar ratele pe care trebuia să le plătească timp de 25 de ani au fost calculate la cursul de vânzare, care este mai mare. Aceasta e speţa. Hotărârea este cât se poate de clară: în cazul contractelor de împrumut în valută, dacă valoarea împrumutului este calculată la cursul de cumpărare, clauza care nu a fost negociată individual şi în temeiul căreia rambursarea ratelor se calculează la cursul de vânzare poate face obiectul unei aprecieri a instanţei naţionale pentru a stabili dacă este abuzivă sau nu. Motivul este acela că, prin contractul de împrumut, creditorul nu furnizează servicii de schimb valutar, astfel încât banca să poată aplica la rambursarea împrumutului un curs de schimb diferit de cel utilizat la acordarea împrumutului. Or, în băncile din România nu sunt cunoscute abuzuri de acest fel. Curtea s-a referit, totodată, la obligaţia creditorului de a redacta contractul „într-un limbaj clar şi inteligibil“.
