Decizia Fondului Proprietatea de a răscumpăra prin ofertă publică 600 de milioane de acţiuni la preţul de un leu este doar primul pas în procesul de lichidare a fondului.
Direcţia este clară: în următorii ani fondul îşi va vinde activele bucată cu bucată şi le va împărţi banii acţionarilor, care acum sunt străini. În joc sunt active de 15 miliarde de lei (3,42 miliarde de euro), din averea României, care acum e în mâini private.
În 2005, statul a pus această avere sub formă de pachete de acţiuni la cele mai valoroase companii din România (20% din Petrom, 15% din Romgaz, 20% din Hidroelectrica, 15% din Transgaz, etc.) în Fondul Proprietatea al cărui scop era să-i despăgubească pe foştii proprietari ale căror active au fost confiscate de regimul comunist.
În loc să le dea bani, statul le-a dat acţiuni la Fondul Proprietatea. Pentru 100.000 de lei despăgubire – 100.000 de acţiuni, promiţându-le că-şi vor putea vinde acţiunile cel puţin la acelaşi preţ (1 leu) pe bursă. Dacă nu chiar mai mare.
În şase ani (până în septembrie 2011) statul a împărţit toate acţiunile la FP (13,77 miliarde de acţiuni). Cei care le-au primit au aşteptat în zadar ca acţiunile lor să ajungă la un leu.
În primii ani, Fondul Proprietatea a fost administrat de stat. Clienţii politici (Daniela Lulache, Ionuţ Popescu) au încasat salarii de zeci de mii de euro pe lună fără să facă nimic, în timp ce alţi clienţi politici, dar şi speculatori internaţionali, au cumpărat acţiunile foştilor proprietari, care nu erau listate pe bursă, la preţuri de nimic. La finalul lui 2008 - începutul lui 2009, titlurile FP se cumpărau cu 0,1 lei. Adică cine avea de recuperat 100.000 de lei pentru casa confiscată de comunişti, lua pentru acţiuni doar 10.000 de lei.
În septembrie 2010, statul a adus un grup străin să administreze FP, pe americanii de la Franklin Templeton, plătit nu cu zeci de mii de euro, ci cu milioane de euro pe an, iar în ianuarie 2011 acţiunile au fost listate la bursă. Asta nu a schimbat însă prea mult lucrurile. În prima zi de tranzacţionare la bursă, acţiunile au fost cotate la 0,6495 lei, departe de ţina de 1 leu promisă de stat. Apoi, preţul a scăzut până a ajuns la 0,42 lei. Timp de doi ani, Templeton a asistat neputincios cum acţiunile se tranzacţionau pe bursă la jumătate din valoarea lor reală (0,5-0,6 lei). În acest timp, transferul acţiunilor a continuat, de la foştii proprietari de această dată către fondurile străine (Elliott, City of London şi alţii necunoscuţi). În doi ani după listare, străinii au cumpărat cel puţin 40% din FP la jumătate din valoarea lui reală.
Acum, a sosit vremea scadenţei. Cei care au investit îşi vor banii. Au cumpărat acţiuni la o fracţiune din valoarea lor reală şi vor să le vândă la preţul corect. Doar că la preţul corect nu cumpără nimeni. Care-i soluţia? Să le cumpere fondul. Dar ca să facă rost de bani, fondul trebuie să-şi vândă activele. Rând pe rând, va vinde Petrom, Romgaz, Hidroelectrica. Nu dintr-o dată, dar probabil că în 2-3 ani fondul va fi mult mai "suplu" decât acum.
Spre deosebire de foştii proprietari, care nu au ştiut ce să facă cu acţiunile, acţionarii actuali ai FP ştiu foarte bine. Elliott e recunoscut în întreaga lume pentru modul în care reuşeşte să stoarcă sute de milioane sau chiar miliarde de dolari din investiţiile pe care le face. Acum se judecă cu Argentina pentru a recupera 2 miliarde de dolari, după ce a cumpărat obligaţiunile statului argentinian, aflat în faliment, pentru câteva sute de milioane de dolari.
La fel va stoarce şi FP. A investit 260 de milioane de euro pentru 18% din fond şi vrea să scoată măcar dublu, să vândă la valoarea reală.
Şi ca eu sunt alţii. Pe masă sunt profituri de circa 1,5 miliarde de dolari cât reprezintă diferenţa dintre valoarea activelor fondului şi preţul total plătit de cei care au luat acţiunile la discount şi le au acum în portofolii. 1,5 miliarde de euro profit din care un miliard de euro va ieşi din România în următorii ani şi va ajunge în conturile acestor "prădători".
O mega-afacere pentru fondurile străine, dar o pierdere uriaşă pentru România. Iar întrebarea e cine plăteşte?
De ce a fost nevoie Fondul Proprietatea?
Pe foştii proprietari nu i-a despăgubit. Cei care au primit acţiuni au încasat doar o parte din valoarea lor reală, iar alte zeci de mii aşteaptă acum Fondul Proprietatea II al lui Ponta.
Bursa nu a dezvoltat-o. Fondul le-a dat o pâine de mâncat brokerilor în ultimii doi ani şi jumătate, şi a adus nişte capitaluri speculative pe piaţă, dar în câţiva ani va dispărea.
Au câştigat în schimb spceulatorii, care au cumpărat acţiuni înainte de listare la preţuri foarte mici, şi fondurile străine care au cumpărat după listare, la preţuri de asemenea mici, şi Templeton, care a adunat deja 24 de milioane de euro (în trei ani) pentru administrarea fondului.
Care era alternativa?
Ca statul să vândă începând din 2005 pe bursă pachetele de acţiuni pe care le-a pus în Fondul Proprietatea. Poate că nu ar fi încasat 15 miliarde de lei, dar 10 miliarde tot ar fi luat. Zece miliarde pe care i-ar fi împărţit pentru despăgubiri, ceea ce oricum ar fi fost mai mult decât ce au încasat foştii proprietari din vânzarea acţiunilor.
Şi ar fi dezvoltat şi bursa. În acest moment am fi avut Romgaz, Hidroelectrica, Poşta Română, Aeroportul Otopeni şi alte companii importante listate pe bursă şi ar fi avut şi companiile private de unde să se finanţeze.
Fondul Proprietatea răscumpără acţiuni. Aşa şi? Pe noi cu ce ne ajută?