ZF 25 de ani. Frankogeddon: Criza francului elveţian a trimis unde de şoc uriaşe pe pieţe şi a lovit deosebit de puternic Europa de Est. Polonia încă are probleme

♦ Mulţi români s-au îndreptat către creditele în franci elveţieni înainte de criza economică pentru că dobânzile erau mai mici comparativ cu împrumuturile în lei sau euro ♦ Creditele în franci erau promovate atunci de unii bancheri ca fiind singura posibilitate de a contracta un credit de valoare mare, care să permită achiziţia unei locuinţe mai spaţioase.

În ianuarie 2015, banca centrală a Elveţiei decidea să renunţe la plafonul minim de 1,2 franci pentru un euro, provocând un adevărat cutremur pe pieţe.

În timpul crizei datoriilor din zona euro, francul elveţian, îndelung considerat un loc de refugiu în vremuri grele, s-a apreciat puternic în raport cu euro. Acest lucru ameninţa producătorii ţării, care-şi trimit o parte semnificativă din exporturi către zona euro. În septembrie 2011, SNB îşi stabilea obiectivul de a menţine francul la un curs minim de 1,2 în raport cu euro.

Banca a decis însă să renunţe la plafon în ianuarie 2015 întrucât costul menţinerii acestuia ar fi fost prea mare, declara la avea vreme Fritz Zurbruegg, membru în conducerea băncii. Oficialii acesteia au arătat că deşi francul este în continuare puternic, „supraevaluarea s-a redus în ansamblu“ de la instituirea plafonului. Analiştii au arătat de asemenea că ţinta ar fi urmat să intre sub presiune crescând în săptămânile următoare, cu BCE aşteptată să lanseze relaxarea cantitativă.

Pieţele financiare globale au luat-o razna după ce banca şi-a anunţat decizia. Francul s-a apreciat dramatic instantaneu, dând o lovitură grea exporturilor şi industriei turismului din Elveţia, traderilor care pariaseră împotriva monedei, băncilor şi în special străinilor care deţineau credite în franci.

Bănci mari, printre care Citigroup şi Deutsche Bank, brokeri şi investitori individuali au suferit pierderi de sute de milioane de dolari pe zi după ce aprecierea francului elveţian a trimis unde de şoc la nivelul tuturor pieţelor.

Decizia uneia dintre cele mai bogate ţări ale Europei a provocat disperare în rândul a sute de mii de oameni din regiunile mai sărace ale continentului din cauza creditelor ipotecare contractate cu ani în urmă în franci elveţieni.

Mulţi dintre aceştia au luat creditele în anii de boom de dinaintea crizei din 2008 şi ar fi trebuit să fie prima generaţie care să se bucure din plin de promisiunile economice care au venit odată cu căderea comunismului şi intrarea în UE. Creditele ipotecare în valută erau deosebit de populare pentru că veneau cu dobânzi mai scăzute.

Creditele ipotecare exprimate sau indexate la o valută au devenit populare în Europa centrală şi de est din decembrie 2004. Grecia, Croaţia, Ungaria, Austria, Polonia, România şi Slovenia, dar şi două ţări non-UE, Muntenegru şi Serbia s-au numărat printre ţările unde astfel de credite au fost oferite sistematic.

Şocul deciziei SNB i-a izbit din plin pe românii cu credite în franci elveţieni, care s-au trezit că trebuie să plătească peste noapte cu circa 15% mai mult la rată. Românii deţineau la acea vreme credite cu o valoare cumulată de 3 miliarde de franci.

Mulţi români s-au îndreptat către creditele în franci elveţieni înainte de criza economică pentru că dobânzile erau mai mici comparativ cu împrumuturile în lei sau euro. Creditele în franci erau promovate atunci de unii bancheri ca fiind singura posibilitate de a contracta un credit de valoare mare, care să permită achiziţia unei locuinţe mai spaţioase.

În Polonia, furtuna declanşată de decizia-şoc a SNB nu s-a potolit nici acum. Una dintre băncile cu un număr neobişnuit de mare de clienţi cu împrumuturi în moneda elveţiană a fost în vară declarată în faliment.

Partea sănătoasă a instituţiei de credit a fost transformată într-o bancă separată, VeloBank, iar partea cu probleme, cea cu creditele în franci elveţieni, a rămas Getin Noble Bank, aceasta fiind plasată sub tutela Fondului de Garantare Bancar.

Decizia din 2015 a băncii centrale elveţiene a fost amplu criticată la acea vreme de alte bănci centrale şi strategi, care au văzut-o drept o încercare de a căpăta un avantaj neloial în comerţul internaţional.

Însă boardul editorial al Bloomberg, într-o opinie publicată la acea vreme, a arătat că cei care se simt prinşi pe picior greşit de decizia respectivă ar trebui să caute vina în altă parte, şi anume eşecul liderilor europeni de a-şi revitaliza economia.

După criza financiară din 2008 şi în contextul crizei europene a datoriilor, liderii Europei, şi în special strategii germani, au greşit în mod repetat, se arată în opinie. Aceştia au impus celor mai slabe ţări membre ale uniunii monetare prea multă austeritate, în timp ce cele mai puternice şi-au redus investiţiile necesare pentru impulsionarea creşterii.

Aceştia au acţionat mult prea lent în a forţa băncile să recunoască pierderile, să atragă capital. S-au opus stimulentelor monetare necesare. Drept urmare, zona euro a îndurat recesiuni.

Ce învăţăminte pot trage băncile centrale? Cazul elveţian arată cât de dificil este pentru băncile centrale să menţină măsurile temporare, de urgenţă pe perioade lungi de timp şi să-şi izoleze economiile în faţa unor evenimente externe majore. De asemenea, cazul ilustrează cât de dificil este pentru băncile centrale mai mici să ţină piept evoluţiilor pieţelor determinate de politicile băncilor centrale mai mari ca BCE şi Fed.