ZF 25 de ani. „Whatever it takes“, puterea cuvintelor

„Whatever it takes“ au fost cuvinte atât de puternice încât după zece ani de la rostirea lor au fost sărbătorite. Sunt cuvintele cu care pe 26 iulie 2012 Mario Draghi, preşedinele de atunci al BCE, a salvat euro.

Cu Grecia deja la al doilea bailout, cu Spania şi Cipru având nevoie de pachete de salvare internaţionale şi cu Portugalia şi Irlanda sub perfuzii financiare din partea UE şi FMI, euro era slăbit şi atacat de speculatori. Era la apogeul crizei datoriilor suverane din Europa şi se vorbea despre destrămarea zonei euro.

„În cadrul mandatului nostru, BCE este pregătită să facă orice este necesar pentru a proteja euro. Şi, credeţi-mă, va fi îndeajuns“, a spus italianul Draghi. Şi a fost suficient.

(În mod bizar acest discurs istoric a început cu Draghi făcând o analogie între euro şi bondari: „Euro este ca bondarul. Bondarul este un mister al naturii pentru că nu ar trebui să zboare, dar totuşi o face. Euro a fost un bondar care a zburat mulţi ani foarte bine“; o analogie pe care puţini o mai ţin minte şi care nu este pe deplin înţeleasă nici în prezent, după cum aminteşte revista Quartz.)

Fost bancher la una dintre cele mai puternice bănci de pe Wall Street, fost reformator al finanţelor italiene, SuperMario Draghi avea experienţa pieţelor internaţionale. Iar cuvintele au fost însoţite de fapte. Draghi şi BCE i-au pus pe fugă pe speculatori cu ceea ce atunci era văzut ca „big bazooka“, un program de achiziţii de obligaţiuni emise de ţările cu probleme (nefolosit, însă a fost suficientă doar prezenţa lui). Una din marile dificultăţi ale guvernelor europene era atunci finanţarea de pe pieţe la costuri exorbitante, iar arma aruncată de BCE în lupta cu speculatorii s-a ocupat de exact de această problemă.

„Whatever it takes“ este astăzi considerat de mulţi punctul de cotitură în criza financiară din Europa. Furtuna care a ameninţat să strivească visul integrării europene nu s-a mai întors. Nu s-a mai pus niciodată problema destrămării zonei euro sau a ieşirii vreunei ţări din uniunea moneară, nu în sensul de atunci. UE, chiar şi după ieşirea Marea Britanii, adică după Brexit, este o uniune mai strânsă, cu mai multe mecanisme de apărare contra crizelor. Fără intervenţia BCE şi a lui Mario Draghi din 2012 s-ar putea ca drumul până aici să fi fost mai greu. Draghi, în calitate de conducător al băncii centrale a zonei euro, s-a văzut în situaţia de a acţiona din poziţia de ultim apărător al monedei unice. Liderii politici ai UE îşi consumau timpul mai mult făcându-şi reproşuri şi amânând decizii importante decât cu rezolvarea problemelor urgente. Draghi rămăsese singurul om între euro şi haos. Discursul său şi acţiunile BCE le-au dat politicienilor mai mult timp. Chiar şi aşa, mesajul italianului a avut un aspect politic puternic, după cum crede Giovanni Farese, profesor de istorie economică la Universitatea Europeană din Roma. Draghi privea la o Europă cu patru stâlpi de rezistenţă: o uniune fiscală, o uniune financiară, una economică şi una politică. El a avertizat pieţele să nu subestimeze capitalul politic investit în euro. Politica monetară poate, şi trebuie, să schimbe cursul în funcţie de situaţie, şi nu obiectivele politice pe termen lung. Băncile centrale sunt instituţii independente, tehnice, în zona euro. Însă banii sunt o chestiune politică şi aşa vor rămâne. Consecinţele a ceea ce a început  cu „whatever it takes“ se văd şi astăzi. După „big bazooka“ BCE a folosit „arma nucleară“, achiziţii nelimitate de active, în special de obligaţiuni guvernamentale, însoţite de dobânzi ultramici, prin care a asigurat lichiditate ieftină nelimitată pentru bănci şi în cele din urmă pentru economie. Discursul lui Draghi şi măsurile care au pornit

de acolo au adus doar Italiei economii de peste 100 de miliarde de euro la costurile de finanţare, potrivit unui studiu al KfW. Zona euro a ieşit în cele din urmă din recesiune, ţările care au avut nevoie de bailout şi-au revenit, a urmat o perioadă de boom economic şi al creditului, apoi o „încetinire sincronizată“, care a stârnit multă frică.

S-a vorbit atunci despre disiparea efectului politicilor de quantitative easing şi de nevoia ca politica monetară să fie normalizată cu riscuri cât mai mici.

A venit pandemia şi a făcut ca „încetinirea sincronizată“ să pară joacă de copil mic: recesiuni adânci, penurii şi explozia inflaţiei, dar şi a deficitelor bugetare. BCE a reacţionat prin stoparea achiziţilor de obligaţiuni şi creşterea dobânzilor. În locul lui Draghi acum la conducerea BCE este franţuzoaica Christine Lagarde, care are greaua misiune de a reface echilibrul între inflaţie, dobânzi şi creştere economică, de a stabili noul normal. Doamne fereşte ca şi ea să aibă nevoie de un moment „whatever it takes“. Lagarde spera să nu se mai ajungă acolo. „Sper că nu fiu nevoită să spun ceva asemănător, deoarece dacă va trebui să o fac va însemna că cei care decid politicile economice nu fac ceea ce trebuie să facă“, a explicat ea în 2019, înainte de pandemie şi de noile chinuri prin care trece BCE. Dar între timp a venit şi momentul ei, şefa BCE promiţând că va face tot ce este necesar pentru a readuce inflaţia sub control.