Dorina Chiriac si Marius Manole in Jocul de-a adevarul de Lia Bugnar, la Teatrul Metropolis (regia: Lia Bugnar si Dorina Chiriac)
Cu totul altfel stau lucrurile, insa, in spectacolul Teatrului Metropolis cu Jocul de-a adevarul, in regia Liei Bugnar si a Dorinei Chiriac, dupa un text de Lia Bugnar - un spectacol simplu, curat, incarcat de o lumina speciala si de un farmec aparte. El vorbeste, in imagini dramatice construite cu deplina coerenta interioara, despre cat de incomode sunt minciunile si despre cat de usor ne lasam amagiti de noi insine, crezand ca a evita un adevar inseamna a-l uita. Tradarea si protectia sunt fetele aceleiasi monede versatile: minciuna. Povestea este cea a doi tineri frumosi, Bebe (Marius Manole) si Sana (Dorina Chiriac), tristi si obositi de propriile adevaruri apasatoare, care se intalnesc intamplator (daca ceva e intr-adevar intamplator in univers) in camera speciala a unui parc de distractii. Senzatiile tari se nasc aici din vartejuri de cuvinte, din sarituri in gol cu corzile sufletesti slabite, din ping-pong-ul emotiilor, din labirintul fricilor ascunse si din loviturile in plex ale adevarurilor. Banalul devine sport extrem, asumarea trecutului - catalizator al adrenalinei. Astfel, ei parcurg, de la coborarea pe tubul care gadila, pe unde venisera ca doi straini, pana la sfera in care isi marturisesc in rime nou-aflata iubire, drumul spre intimitatea absolvita de minciuna. Vocea din off a "doctorului nebun" (George Ivascu) care stabilise regulile jocului de-a adevarul ii conduce pe tot parcursul calatoriei lor eliberatoare, indreptandu-i spre obiectele (cilindru, banca, piramida, sfera) ce i-ar putea dezvalui pe unul celuilalt si pe fiecare siesi. Sufletele se debaraseaza usor-usor de carcasa formalismului social si se descopera sangerande si ingenuncheate, dar inca vii.
Tainuirea adevarului e impovaratoare, marturisirea - de-a dreptul cumplita. Mai ales cand porti, fie si indirect, responsabilitatea mortii unui alt om. Carameaua de la gatul Sanei si cantarul cumparat de Bebe cu banii castigati la cazinou sunt intrupari palpabile ale constiintei gesturilor monstruoase pe care au trebuit sa le ascunda pentru a se putea inca bucura de viata in libertatea parcului de distractii. Un batran zdrobit de durere, o fetita plina de sange, o bomboana invelita in foita si un cantar defect sunt suficiente pentru ca, deodata, viata sa apara mai greu de indurat decat moartea.
Elementele decorului multifunctional creat de Dragos Buhagiar sunt asemenea unor RMN-uri pentru suflet, care dezvaluie fiecare pata, fiecare fisura, fiecare cicatrice, fara a prescrie, insa, tratamentul adecvat. De la interogarea subconstientului pana la recunoasterea pasiunii comune pentru 3Sud-Est nimic nu poate fi ascuns; totul este expus sub lumina orbitoare si rece a adevarului, revelat in mod artificial, prin intermedierea unor obiecte inanimate.
Tot un obiect, o bratara din lacrimi de pinguin, este acela care le dezvaluie si adevarurile tainuite de cei dragi. Vera (Lia Bugnar) si Radu (Alexandru Nedelcu) sunt partenerii de viata ai lui Bebe si ai Sanei si sunt, de asemenea, amanti, fapt descoperit prin povestea lacrimilor de pinguin, poveste pe care Vera i-o "fura" Sanei. Cei doi infideli apar doar spre sfarsitul spectacolului, mai mult pentru a pune in evidenta, prin contrast, farmecul si sensibilitatea iubitilor inselati. Sunt euforico-isterici, agitati si (mult prea) voit superficiali, dar gesturile lor repetitive devin obositoare si lipsite de sens. In schimb, Marius Manole si Dorina Chiriac sunt cuceritori, jucausi, melancolici, senini si nostalgici. Glasurile lor creeaza o atmosfera sonora coplesitoare prin emotia care se simte vibrand in fiecare ton, in fiecare nuanta si, chiar daca unele efecte par cautate si jucate apasat (eu cred, ca si Diderot, ca lacrimile trebuie sa fie in ochii spectatorilor, nu in cei ai actorilor), ele nu afecteaza cu nimic starea de neliniste placuta pe care o ai cand pleci de la spectacol.
Cand jocul se incheie, suferinta se reinstaleaza, ca o cale spre purificare. Imaginile finale, cu Sana care citeste, din inchisoare, scrisorile celor doua "victime colaterale" (mama fetitei si prietena de la azil a batranelului, vocile din off apartinand Cocai Bloos, respectiv Marianei Mihut), sintetizeaza, de fapt, rostul jocului de-a adevarul, cel putin asa cum l-am inteles eu: testarea limitei superioare de suportabilitate a sinceritatii celorlalti. Experimentul continua, dar si-a extins raza de actiune, viata insasi capatand dimensiunile unei camere speciale, unde "doctorul nebun" continua sa fie prezent doar prin mesajele pe care le trimite.
Daca, in general, "jocul de-a adevarul" mi se pare, mie uneia, crud si nejustificat, textul Liei Bugnar si spectacolul de la Teatrul Metropolis reusesc sa evite discursurile moralizatoare si, astfel, sa convinga in privinta caracterului eliberator al adevarurilor marturisite. Dar iubirea va fi invinsa oare de sinceritate sau de timp? Povestea dintre Bebe si Sana continua si dincolo de sala de spectacol, pentru fiecare dintre noi, pinguini singuri sau nu...
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
