Scenograful si pictorul Vittorio Holtier este interlocutorul perfect intr-o discutie despre starea si directiile de evolutie ale scenografiei ca arta si stiinta a prezentului. Holtier a semnat aproape 50 de scenografii in teatru si cateva in cinematografia de lung metraj. I s-au decernat importante distinctii, ultima dintre acestea fiind Premiul UNITER pentru intreaga activitate (2002). Creatia sa de varf, prin care a deschis un capitol nou in scenografia romaneasca, ramane "Mesterul Manole", realizat in 1972 la Nationalul clujean, impreuna cu regizorul Alexa Visarion.
- Ce inseamna sa fii scenograf in teatrul contemporan?
- Acelasi lucru ca intotdeauna, coordonatele principale ale meseriei ramanand aceleasi. Poate dificultatile sa fie mai mari, deoarece astazi, in urma unor uriase acumulari de experienta, lucrurile se complica, atat in plan teoretic, conceptual, cat si in ceea ce tine de "laboratorul" meseriei. Au aparut noi mijloace tehnice, noi materiale, deci noi mijloace de expresie. Fara experienta si maturitate, fara repere axiologice, fara efort de renuntare si concentrare in acelasi timp, fara detasare in raport cu presiunea modelor, a cererii gustului snob, a intereselor comerciale, a succesului neaparat, este dificil sa rezisti tentatiilor pe care lumea posibilitatilor nenumarate le ofera. Este dificil sa recunosti, sa te protejezi, sa afirmi un adevar propriu, demn de promovat, pe care, bineinteles, il iubesti.
- Era mai eficienta pentru scenograf formula "teatrului sarac" teoretizat de Peter Brook?
- Pozitia artistului in contemporaneitate - caci artistul figureaza emblematic conditia omului - seamana din ce in ce mai mult cu binecunoscutele imagini din "Ispitirea Sfantului Anton": anahoretul, omul in conditia sa exemplara de erou spiritual, asaltat de multimea de forme ale iluzoriului. Erou spiritual trebuie sa fie si artistul autentic. Efortul de a tine sub control aceasta diversitate tot mai mare este din ce in ce mai important. Din acest punct de vedere, putem spune ca in "saracie" este mai comod. Numarul mai mic de stimuli coboara nivelul de stimulare, deci stresul respectiv. Se spune ca lipsa de conditii este conditia optima. Un spatiu dificil, o scena ingrata, niste materiale fara stralucire provoaca la gasirea unor solutii mai interesante uneori decat cele dezvoltate "din prima", fara nici un obstacol; in orice caz, asemenea dificultati materiale te vor indemna sa meditezi la superioritatea, evidenta in orice domeniu, a aspectelor ce tin de planul subtil, spiritual al realitatii. Dar simplitatea nu se confunda cu simplismul; simplitatea (o culme a maiestriei) nu este in aceasta acceptie nici usoara si nici la indemana oricui. La ea se ajunge intr-un tarziu, dupa un drum lung (daca vreti, initiatic).
- Scenografia a atins astazi un nivel aproape filosofic, de la care ar vrea parca sa treaca dincolo de teatru, iar publicul se simte putin obosit.
- Se prea poate ca oamenii sa manifeste o saturatie fata de agresiunea vizualului, a carei purtatoare in teatru este in mare masura scenografia, dar cred ca nu un eventual nivel filosofic poate obosi, ci o incifrare prea sofisticata, o propunere confuza, lipsa de rigoare in demonstratia demersului estetic. Pentru mine, filosofia are a face cu mersul catre simplitate, simplitatea ultima, iar mijloacele scenografiei, acest drum al "divinei geometrii", s-ar constitui intr-o celebrare a Centrului.
- Cel care obliga spectacolul sa se ridice la nivelul sau de asteptare este scenograful, sau regizorul?
- Tendintele actuale de a construi spectacolul preponderent pe componenta sa vizuala tine nu doar de prestatia scenografului, ci si de viziunea regizorala. Adesea, scenograful isi construieste un discurs autonom foarte puternic. Asa cum exista regizori care gandesc scenografic, tot asa exista scenografi care gandesc regizoral. E bine, e rau?
- Dumneavoastra in ce categorie va incadrati?
- Cred ca ma numar printre scenografii care, desi respecta competentele fiecarui component al echipei, gandesc scenografia dintr-un "inauntru" de tip regizoral. Adica, pentru mine, scenografia nu este (si nu mai este pentru nimeni, cred) arta care ilustreaza "adecvat" si uneori "functional" doar locul si timpul in care se petrece actiunea piesei de teatru, ci o disciplina severa, care articuleaza un spatiu determinat de linii de forta nevazute, marcand trasee pe care sa se aseze logic si emotionant povestea din text.
- In ultimul timp, tot mai multe teatre monteaza piese clasice. Credeti ca avem de a face cu o intoarcere la clasicism?
- Daca exista o asemenea tendinta, ea tine de ciclicitatea fenomenelor culturale, cu toate ca recursul la textele clasice nu inseamna neaparat o intoarcere la modul de a fiinta artistic in coordonate clasice. Un text clasic poate fi tratat foarte modern, adica neclasic, cu rezultate deosebite. In ultima vreme, in teatrul romanesc au dominat procedee care au exaltat partea de imagine, in spiritul lumii contemporane, care cultiva preponderent acest tip de comunicare; ca reactie, s-ar putea sa observam o crestere a tendintelor ce urmaresc sa repuna in drepturi "rostirea" ca rost al teatrului. Se va cultiva poate din nou cuvantul acela care, ca la Shakespeare, Racine, Corneille, Caragiale, este atat de puternic si bogat in sugestii, incat e capabil sa dezvolte in mintea spectatorului imagini fastuoase, ample, pline de viata si adevar, iar scenografia se va rezuma la conditia secunda dar onorabila de simpla "cutie" menita sa potenteze energiile spectacolului. Daca aceasta "cutie de rezonanta" va avea silueta armonioasa si calitatea sonora a unui Stradivarius, cu atat mai bine. Tendinta de a acorda o pondere sporita altor elemente ale spectacolului de teatru tine de simpla fiziologie; perceptia solicitata vreme indelungata de la un anume simt incepe sa oboseasca, se uzeaza, nu mai are acuitate, nu mai sesizeaza nuante (de aici si escaladarea tot mai agresiva a stimulilor vizuali si sonori cu care spectacolul incearca sa-si prinda spectatorul tot mai obosit, mai solicitat). Ochiul oboseste, sensibilitatea agresata pana la nevroza se erodeaza ori se retrage din joc. De aceea, sunt necesare perioade de neutralitate, de slaba solicitare, in care mentalul si imaginatia sa fie aduse pe alte coordonate, care ar putea fi, de data aceasta, frumusetea textului, puterea si armonia cuvantului.
- Cand va simtiti cu adevarat un scenograf implinit?
- In mod deosebit, la intalnirea cu textele marilor dramaturgi. Acesti autori ma fac sa ma simt acasa; lumea lor cu caracter universal ma protejeaza si, in acelasi timp, ma provoaca. Ei ofera o foarte mare libertate de abordare, poti inventa mai usor pe un text clasic decat pe o piesa contemporana, de obicei mult mai limitativa, mai preocupata de cazuri aparte. Shakespeare iti ofera, cu generozitatea geniului, camp liber pentru a dezvolta impreuna cu el teme personale, daca ai asa ceva. Este inepuizabil. La fel Cehov, Caragiale. O alta sursa de satisfactie profesionala este munca intr-o echipa cu parteneri care au aceleasi aspiratii.
- Ce proiecte aveti ?
- Desi ma las uneori antrenat in discutii despre proiecte, regret intotdeauna, pentru ca uneori nu esti in stare sa pui pe picioare sau sa duci pana la capat o intentie oarecare. In extremis, ar trebui sa declaram si sa sustinem numai acele lucruri pentru care am fi in stare sa garantam cu viata. Daca ar fi asa, eu as tacea si, daca lumea ar fi intr-adevar responsabila, s-ar lasa o mare tacere peste noi toti.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
