Intr‑o seara din vara lui 1985,cand ma aflam in vizita la New York, m‑am dus sa‑i vad pe Metsjucand cu cei de la Astros si, in timp ce inconjuram stadionul cuprietenii mei, cautand poarta care ducea la locurile noastre, l‑amvazut pe Suedez, cu treizeci si sase de ani mai batran decat eracand il vazusem jucand pentru colegiul Upsala. Purta o camasa alba,o cravata in dungi si un costum de vara gri‑petrol. Inca erateribil de chipes. Parul lui auriu era cu o nuanta sau doua maiinchis, dar nu se subtiase deloc si nu mai era tuns scurt, ci iicadea cu generozitate peste urechi, pana la guler. In costumulacela, care‑i venea atat de bine, parca era mai inalt si mai supludecat mi‑l aminteam eu imbracat in orice echipament sportiv.Femeia care era cu noi a fost prima care l‑aobservat.
- Cine‑i ala ? E… e… Oaree John Lindsay? a intrebat ea.
- Nu, am zis. Doamne, stiti cinee? E Levov Suedezul! le‑am spus eu prietenilor mei. ESuedezul!
Un baiat slabut, cu parul blond,de vreo sapte sau opt ani, pasea alaturi de Suedez - un pustanascuns sub o sapca a celor de la Mets si care tot lovea o manusa debaza intai, ce ii atarna, asa cum atarnase si cea a Suedezului, pemana stanga. Cei doi, care se vedea limpede ca sunt tata si fiu,riadeau impreuna de ceva, cand eu m‑am apropiat de ei si m‑amprezentat :
- L‑am cunoscut pe fratele taula Weequahic.
- Esti cumva Zuckerman? mi‑araspuns, strangandu‑mi mana cu vigoare. Scriitorul?
- Da, sunt Zuckerman,scriitorul.
- Sigur, erai prietenul cel maibun al lui Jerry.
- Nu cred ca Jerry avea prietenibuni. Era prea destept ca sa aiba prieteni. Pe mine doar ma bateala ping‑pong de ma snopea la voi in subsol. Pentru Jerry era foarteimportant sa ma bata la ping‑pong.
- Aha, deci tu esti ala de carezicea mama "si era un baiat asa de cuminte si de linistit candvenea pe la noi pe‑acasa!" Stii cine e? il intreba Suedezul pebaiat. Tipul care a scris cartile alea. NathanZuckerman.
Baiatul ridica din umeri perplexsi ingaima :
- Salut.
- El e fiul meu,Chris.
- Ei sunt prietenii mei, am spuseu, intinzand un brat, ca sa‑i prezint pe cei care ma insoteau. Iardansul, am explicat, e cel mai mare sportiv din istoria liceuluiWeequahic. Un adevarat artist in trei sporturi. A jucat la bazaintaica Hernandez: gandind. La bataie dadea niste lovituri de bazaa doua, puternice si joase. Stiai asta? l‑am intrebat pe fiul lui.Tatal tau a fost Hernandez al nostru.
- Hernandez e stangaci, areplicat pustiul.
- Ei bine, asta‑i tot ce‑ideosebeste, i‑am spus micului exigent si am dat din nou mana cutatal sau. Ma bucur mult ca te‑am vazut, Suedezule.
- Si eu, sa stii. Ai grija detine, Skip.
- Sa‑i transmiti salutarile melefratelui tau, i‑am spus.
A ras, ne‑am despartit si cinevami‑a spus:
- Ei, ei, cel mai mare sportivdin istoria liceului Weequahic tocmai ti‑a spus"Skip".
- Stiu. Nu‑mi vine sacred.
Si cand am vazut ca suntevidentiat astfel, m‑am simtit aproape la fel de minunat cum ma maisimtisem doar o singura data in viata, la varsta de zece ani, candSuedezul m‑a luat in seama suficient de mult cat sa ma recunoascadupa porecla de joaca cu care ma alesesem din cauza celor douaclase pe care le sarisem in scoala primara.
Pe la jumatatea primei reprizefemeia care era cu noi s‑a intors spre mine si mi‑aspus:
- Ar fi trebuit sa vezi ce mutraaveai. Puteai la fel de bine sa ni‑l prezinti drept Zeus. Mi‑am datseama imediat cum trebuie sa fi aratat cand erai mic.
Scrisoarea de mai jos mi‑aparvenit prin intermediul editorului meu in 1995, cu douasaptamani inainte de Ziua Veteranilor:
Draga SkipZuckerman,
Imi cer scuze daca aceastaepistola te deranjeaza cumva in vreun fel. Poate ca nu‑tiamintesti de intilnirea noastra de la Shea Stadium. Eram cu baiatulmeu cel mare (care acum e student in anul intai) si tu venisesi cuniste prieteni la meciul celor de la Mets. Asta a fost acum zeceani, in era Carter‑Gooden‑Hernandez, pe vremea cand inca maiputeai sa‑i admiri jucand pe Mets. Acuma nu mai poti.
Iti scriu ca sa te intreb dacaam putea sa ne intalnim candva, ca sa stam de vorba. Mi‑ar facemare placere sa luam masa impreuna la New York si sa‑ti fac cinste,daca imi dai voie.
Imi permit sa iti propun ointalnire din cauza unui lucru la care ma gandesc de anul trecut,cand a murit tatal meu. Avea nouazeci si sase de ani. Pana inultima clipa a ramas la fel de coleric si de bataios caintotdeauna. Din aceasta cauza mi‑a fost si mai greu sa accept case duce, desi avea o varsta inaintata.
As vrea sa iti vorbesc despre elsi despre viata lui. Am incercat sa‑i scriu un omagiu si sa‑lpublic in regie proprie, pentru prieteni, rude si parteneri deafaceri. Aproape toata lumea avea impresia ca tatal meu eindestructibil, ca e un tip cu obrazul gros si mereu cu capsa pusa.Lucrul acesta era departe de adevar. Putini stiu cat de mult asuferit din cauza loviturilor abatute asupra celor pe care‑iiubea.
Te asigur ca o sa inteleg dacanu ai timp sa‑mi raspunzi.
Al tau,
Seymour Levov "Suedezul", WHS1945
Oricine altcineva m‑ar fiintrebat daca poate sa‑mi vorbeasca despre un omagiu pentru tatallui, i‑as fi urat mult noroc si nu m‑as fi bagat nici in ruptulcapului. Dar am avut niste motive foarte bune pentru care, in maiputin de o ora, i‑am scris Suedezului cateva randuri, in care iispuneam ca sunt la dispozitia lui. Primul dintre acestea era caLevov Suedezul voia sa ne intalnim. Noi doi! Era, poate,ridicol, avand in vedere ca ma aflam in pragul batranetii, dar afost de‑ajuns sa‑i vad semnatura in josul paginii, ca sa fiuinundat de amintiri despre el, atat de pe teren, cat si din afaralui, amintiri vechi de vreo cincizeci de ani si totusi captivante.Mi‑am amintit cum ma duceam in fiecare zi la terenul de joc ca savad antrenamentele la fotbal american in anul in care Suedezul aacceptat sa faca parte din echipa. Era deja un mare artist labaschet, era specialistul aruncarilor din carlig, dar nimeni nustia ca putea fi la fel de magic si pe terenul de fotbal pana candantrenorul l‑a bagat in joc ca libero, iar echipa noastra, carepana atunci tot pierduse, desi a ramas in partea inferioara a ligiimunicipale, a inceput sa inscrie unul, doua, ba chiar si treieseuri intr‑un meci, toate dupa pase la Suedez. Cand se tineauantrenamentele, pe marginea terenului se adunau cate cincizecisau saizeci de pusti, ca sa‑l vada pe Suedez - cu o casca de pielejerpelita si in tricoul maro inscriptionat in portocaliu cunumarul 11 - lucrand cu echipa de baza impotriva echipei dejuniori. Pasatorul echipei de seniori, Lefty Leventhal, dadea pasepeste pase ("Le‑ven‑thal la Le‑vov!Le‑ven‑thal la Le‑vov!" a fost un anapest care neatata intotdeauna in zilele de glorie ale Suedezului), iar sarcinaechipei de juniori, care juca in aparare, era sa il impiedice peLevov Suedezul sa tot inscrie. Am peste saizeci de ani si nu s‑arputea spune despre mine ca am aceeasi perspectiva asupra vietii pecare o aveam in adolescenta, insa fascinatia aceea de baietan nus‑a risipit niciodata intru totul, caci nici in clipa de fata nu amuitat cum Suedezul, dupa ce era sufocat de jucatorii ce‑l placau,se ridica incet in picioare, scuturandu‑se, arunca o privireiritata in sus, la cerul intunecat de toamna, scotea un suspin deregret si apoi alerga nevatamat inapoi in gramada. Un tip de glorieera cand inscria si alt tip de glorie era atunci cand, placat siingropat sub gramada, pur si simplu se ridica si se elibera, chiarsi atunci cand era un simplu joc de antrenament.
Si apoi, intr‑o buna zi, amimpartasit si eu gloria asta. Aveam zece ani, pana atunci nufusesem atins niciodata de maretie si as fi ramas ascuns subnivelul atentiei Suedezului, ca toti ceilalti de pe margineaterenului, daca n‑ar fi fost Jerry Levov. Jerry ma racolase decurand ca prieten si, cu toate ca imi venea greu s‑o cred,probabil ca Suedezul ma observase pe la ei prin casa. Asa caintr‑o dupa‑amiaza tarzie de toamna din 1943, cand fusese pus lapamant de intreaga echipa de juniori dupa ce prinsese o ghiuleascurta trimisa de Leventhal, iar antrenorul fluierase brusc,anuntand ca antrenamentul pe ziua respectiva se incheiase,Suedezul, care isi flexa sovaielnic cotul in timp ce iesea de peteren, pe jumatate alergand, pe jumatate schiopatand, m‑a zaritprintre ceilalti pusti si mi‑a strigat :
- Baschetul n‑a fost niciodataasa, Skip!
Zeul (el insusi de saisprezeceani) ma ridicase in raiul sportivilor. Adoratul il bagase in seamape adorator. Desigur, in cazul sportivilor, ca si in cel alvedetelor de cinema, fiecare idolatru isi imagineaza ca are orelatie secreta, personala, cu obiectul aduratiei, dar cea de acumchiar fusese declarata fatis de cea mai neostentativa vedeta si infata unei congregatii amutite de baietandri aflati in concurenta.A fost o experienta incredibila, care m‑a incantat peste masura.M‑am inrosit, am fost coplesit de incantare si probabil ca nu m‑amgandit la nimic altceva tot restul saptamanii. Autocompatimireamimata, generozitatea barbateasca, gratia princiara, placereaautoindusa a sportivului, atat de coplesitor de mare, incat ofelie din ea putea fi oferita gratis multimii - aceasta larghete nunumai ca ma coplesea si se infiltra inauntrul meu, caci sosiseimpachetata in porecla mea, ci, mai mult, mi se intiparise in minteca intruparea a ceva chiar mai mare decat talentul lui sportiv:talentul de "a fi el insusi", abilitatea de a reprezenta aceaforta ciudata si acaparatoare, pastrandu‑si totusi o voce si unzambet neintinate fie si de cea mai mica umbra de superioritate,modestia fireasca a cuiva pentru care nu existau obstacole, careparea sa nu se straduiasca niciodata sa‑si faca loc pentru sine.Nu cred ca sunt singurul adult care pe vremuri, ca pusti evreu ceaspira la titlul de pusti american tipic din anii razboiului pentrupatrie - in vreme ce sperantele intregului nostru cartier pareausa se fi concentrat in magnificul trup al Suedezului -, a purtatcu el de‑a lungul vietii amintirea stilului insurmontabil al aceluibaiat talentat.
Evreitatea pe care si‑o purta cuatata lejeritate de sportiv invingator, inalt si blond, probabilca ne spunea si ea ceva, iar in faptul ca il idolatrizam pe Suedezsi unitatea lui inconstienta cu America probabil ca exista si ourma de rusine si de ura de sine. Pornirile evreiesticontradictorii, iscate de vederea lui, erau calmate concomitenttot de el. Conflictul interior al evreilor care vor sa se confundecu ceilalti si, in acelasi timp, sa iasa in evidenta, care insistaca sunt diferiti si insista ca nu sunt cu nimic diferiti, serezolva in spectacolul triumfator al Suedezului, caci el era defapt doar un Seymour de‑al nostru, din vecini, ai carui stramosifusesera Solomon si Saul si care, la randul lor, aveau sazamisleasca un sir de Stephen, care apoi aveau sa zamisleasca unsir de Shawn. Unde era evreul din el? Era imposibil de gasit sitotusi il simteai. Unde era irationalul din el? Unde erasmiorcaitul din el? Unde erau tentatiile rebele? Nu tu siretenie.Nu tu prefacatorie. Nu tu intriga. Le eliminase pe toate spre a‑siatinge perfectiunea. Fara truda, fara ambivalenta, faraduplicitate - doar cu stilul, cu rafinamentul fizic firesc al uneivedete.
Dar… cum ramanea cusubiectivitatea? Care era subiectivitatea Suedezului?Trebuia sa existe un substrat, desi compozitia acestuia eraimposibil de imaginat.
Acesta era al doilea motivpentru care ii raspunsesem la scrisoare - substratul. Ce soi deexistenta mentala avusese? Ce anume amenintase sa destabilizezetraiectoria Suedezului - daca o asemenea amenintare existasevreodata? Nimeni nu razbeste fara sa fie marcat de melancolie, dedurere, de confuzie si de pierderi. Chiar si cei care in copilariele‑au avut pe toate indura - mai devreme sau mai tarziu - o portiemedie de suferinta, daca nu chiar mai multa. Probabil ca a avut siel parte de crize de constiinta si a avut parte si de caderi. Desinu‑mi puteam imagina forma pe care ar fi putut‑o lua ele, nu‑lputeam "desimplifica" nici macar acum: in reziduurile imaginatieimele adolescentine inca mai nutream convingerea ca Suedezulrazbise prin toate fara dureri.
Dar la ce facuse oare aluzie inscrisoarea aceea cuminte si curtenitoare atunci cand, vorbind deraposatul lui tata, un barbat nu chiar atat de insensibil pe catsi‑l imaginau oamenii, scrisese: "Putini stiu cat de mult a suferitdin cauza loviturilor abatute asupra celor pe care‑i iubea"? Nu,Suedezul suferise un soc. Si despre acest soc pe care l‑a suferitvoia sa vorbeasca. Nu viata tatalui sau voia el s‑o dezvaluie, civiata lui.
M‑am inselat.
Ne‑am intalnit la un restaurantitalian din vestul zonei strazilor Patruzeci, acolo unde Suedezulisi ducea familia ori de cate ori veneau la New York ca sa vada unspectacol pe Broadway sau pe cei de la Knicks la Garden, si mi‑amdat seama din prima ca n‑aveam nici o sansa sa ma apropii in vreunfel de substrat. Toata lumea de la Vincent's il stia dupa nume.Vincent insusi, sotia lui Vincent, Louie, seful restaurantului,Carlo barmanul, Billy, ospatarul nostru, toti il cunosteau pedomnul Levov si toata lumea intreba de doamna si de baieti. S‑adovedit ca atunci cand parintii lui mai traiau, obisnuia sa‑iaduca la Vincent's pentru a sarbatori vreo aniversare sau vreo zide nastere. Nu, m‑am gandit eu, m‑a adus aici ca sa‑mi arate ca ela fel de admirat pe 49th Street West cum era si pe ChancellorAvenue.
Vincent's e un restaurant dinacela italienesc relativ vechi, ascuns pe strazile semicentrale dinWest Side, intre Madison Square Garden si Plaza: restaurante mici,late cat sa incapa trei mese si lungi cat sa pui patru candelabre,cu un decor si niste meniuri care nu s‑au schimbat mai deloc incadinainte de a fi descoperita salata de rucola. La televizorulasezat langa barul mititel era un meci de baseball si din cand incand cate un client se ridica, se ducea si privea la meci un minut,il intreba pe barman cat e scorul, intreba cum se descurcaMattingly, apoi se ducea inapoi la masa. Scaunele erau tapitate cuun vinilin de un turcoaz electric, podeaua avea o gresie rozalie cupicatele, un perete era acoperit cu oglinzi, candelabrele erau dinimitatie de alama si o rasnita de piper rosie, inalta de un metrusi jumatate, era pusa ca decor intr‑un colt, precum un Giacometti(un cadou, cum mi‑a spus Suedezul, primit de Vincent de la orasulsau natal din Italia). Contrabalansand‑o, in coltul opus, pe unsoi de piedestal, statea o damigeana mare de Barolo. O masa ticsitacu borcane pline de sos marinara de la Vincent's stateavizavi de bolul cu bomboane de menta gratuite, chiar langa casa demarcat a doamnei Vincent. In caruciorul vitrat cu deserturi stateauun Napoleon, un tiramisu, un tort, o tarta cu mere si capsunipudrate cu zahar, iar in spatele mesei noastre, pe perete, seinsirau pozele cu autografe ("Toate cele bune lui Vincent si luiAnne") de la Sammy Davis jr., Joe Namath, Liza Minelli, KayeBallard, Gene Kelly, Jack Carter, Phil Rizzuto si Johnny cu JoannaCarson. Acolo ar fi trebuit sa fie, desigur, si una cu Suedezul sichiar ar fi fost daca ne‑am mai fi luptat catva timp cu nemtii sicu japonezii si daca liceul Weequahic ar fi fost plasatvizavi.
Ospatarul nostru, Billy, un insmic si indesat, cu chelie si cu un nas turtit, de boxer, n‑atrebuit sa‑l intrebe pe Suedez ce vrea sa manance. De aproapetreizeci de ani Suedezul ii comandase lui Billy specialitateacasei: zitià la Vincent, precedat de molusteposillipo.
- Cele mai bune ziti lacuptor din New York, mi‑a spus Suedezul.
Eu am comandat vechiul meu felfavorit, pui cacciatore dar, la sugestia lui Billy, l‑amcerut dezosat.
In timp ce ne lua comanda, Billyi‑a spus Suedezului ca Tony Bennett fusese acolo ieri‑seara.Pentru un om masiv si solid cum era Billy, un barbat pe care ti‑lputeai imagina carand toata viata lucruri mult mai grele decat ofarfurie de ziti, vocea lui - ascutita si intensa, parcatensionata din pricina unor greutati indurate prea multa vreme -suna surprinzator si reprezenta un adevarat spectacol.
- Vedeti unde sta prietenuldumneavoastra? Vedeti scaunul acela, domnule Levov? Tony Bennett astat pe scaunul ala.
Iar mie mi‑a spus:
- Stiti ce spune Tony Bennettcand oamenii vin la el la masa si i se prezinta? Spune: "Ma bucursa va vad". Iar dumneavoastra stati pe locul lui.
Si cu asta s‑a terminatdistractia. Restul a fost doar munca.
Fragment din volumul Pastoralaamericana de Philip Roth, in pregatire la EdituraPolirom, in colectia Biblioteca Polirom. Traducere din limbaengleza si note de Alexandra Coliban.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
